Interviuri

Interviu cu Romulus Câmpan

ISUS  este  răspunsul  pentru  tragedia  vieţii  mele,  ultima  şi  singura  alternativă  pe  care  o  am.

Eu sunt o „viaţă transformată”.

Reporter:

Romulus, tu ţi-ai „aruncat peste bord” tot trecutul şi te-ai avântat spre ceea ce era înaintea ta. Ce te-a determinat să faci această schimbare în viaţă?

Romulus Câmpan:

Dumnezeu.

În 1991, dintr-o viaţă de păcat, de întuneric abject, s-a înfiripat în mine gândul despre Dumnezeu.

Înainte de ’89 aveam prieteni cu care ne adunam prin case şi ascultam muzică. N-am să uit niciodată o zi în care eram aşezat lângă şifonierul cuiva, într-o stare de mahmureală alcoolică, şi ascultam o piesă a lui Vali Sterian: „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”.

Mai puteam să gândesc atât încât să-mi dau seama că mila care răzbătea din cuvintele acelui cântec, mila lui Dumnezeu care priveşte la omenirea în derivă, se referea şi la mine, care aveam nevoie de milă în acea situaţie.

Fără să-L cunosc pe Dumnezeu, fără să am vreo idee despre Persoana Lui, în acel moment m-am gândit: „Dacă există Dumnezeu, cum arăt eu în faţa Lui?”.

În 1991 eram undeva în Budapesta, când am simţit o greutate pe suflet care mă împingea să-L chem pe nume pe un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam, dar aveam un sentiment ciudat că dacă Îl chem şi există, o să-mi răspundă.

Acel act de schimbare totală a lăuntrului uman, prin prezenţa Duhului Sfânt, prin spălarea cu sângele Domnului Isus Cristos şi prin pocăinţă, este de o complexitate, de un dramatism şi de o măreţie care greu se pot reda în cuvinte.

Acolo, în Budapesta, după ce m-am trezit într-o dimineaţă după o „şedinţă” de alcool care m-a scârbit de mine însumi, am vrut să mă sinucid. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge pe ultima treaptă a comportamentului uman.

Mi-a fost teamă să mă sinucid, n-am ştiut cum s-o fac, dar mă îndreptam cu paşi siguri într-acolo. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu astfel: „Dacă Tu exişti şi mă auzi, atunci ajută-mă. Eu am ajuns la capătul puterilor. De aici încolo, dacă Tu exişti, ori mă ajuţi, ori eu îmi iau viaţa”.

Primul sentiment pe care l-am avut atunci a fost o eliberare de greutatea aceea extraordinară pe care am     avut-o până în acel moment. Este ceva extrem de greu de exprimat în cuvinte. Am simţit că mi s-a luat NU o piatră de pe inimă, ci o carieră de bolovani.

După acea simplă rugăciune, dintr-o dată am spus: „Nu mai vreau să mor”. Am simţit atunci o dorinţă, un dor de viaţă în mine pe care nu-l mai simţisem de mult timp.                                Din acel moment a fost ca o avalanşă: pe sub uşă, prin staţii de metrou, cunoscuţi sau necunoscuţi, îmi puneau în mână câte un pliant: Isus, Isus, Isus, Isus. Începeam din ce în ce mai mult să îmi dau seama că într-adevăr ISUS este răspunsul la tragedia vieţii mele, că El este ultima şi singura alternativă pe care o am.

Am asistat la o conferinţă despre creaţionism şi evoluţionism la o Facultate de Medicină din Budapesta şi atunci, pentru prima dată, la 27 de ani, am deschis Biblia.

Atunci s-a petrecut marea schimbare a vieţii mele. M-am plecat pe genunchi în faţa lui Dumnezeu şi           I-am cerut Domnului Isus să mă scape de mine însumi şi de păcatele mele. Mi-am adus aminte de tot ceea ce făcusem şi mi-am descărcat inima, aşa cum ne învaţă Biblia: mi-am aruncat greutăţile pe seama Domnului, iar El mi-a dat pacea.

Cei din jurul meu au crezut că o luasem razna, însă o luasem razna de bucuria vieţii noi pe care am primit-o atunci şi pe care o trăiesc cu veselie şi acum, viaţă care nici nu mă gândesc să fie altfel.

Reporter:

O luaseşi „razna”, dar spre o „razna” bună!

Romulus Câmpan:

Da. Am fost cel mai bucuros om când am citit Noul Testament şi Biblia şi am înţeles că Dumnezeu îi schimbă complet pe cei care vin la El prin Isus Cristos.

Reporter:

Hai să aruncăm o privire asupra „întunericului     abject” în care te-ai zbătut înainte. Încotro te îndreptai?

Romulus Câmpan:

Cântam, jucam teatru, scriam scenarii, participam la concursuri de satiră şi umor, recitaluri de poezie, muzică folk, teatru… şi adunasem un palmares destul de bogat – cum spunea bunica mea „de oale şi ulcele” – tot felul de vaze de cristal, diplomuţe şi hârtiuţe.

Însă problema era întotdeauna după spectacol, după premieră, după câştigarea concursului. Ca în poveştile cu clovni, venea momentul în care se trăgea cortina şi tu nu mai făceai pe măscăriciul, trebuia să-ţi ştergi fardul şi o dată cu fardul îşi pierdea farmecul tot ceea ce făceai.

Nu te mai aplauda nimeni, iar cei din primele rânduri, care băteau din palme şi îşi dădeau ochii peste cap de apreciere, plecaseră acasă, fiecare la treaba lui, şi tu rămâneai singur, „Cu propriile-ţi gânduri negre pe perna albă”.

Atunci ce făcea omul cu bruma de minte pe care o mai avea, aşa cum eram şi eu pe vremea respectivă? Se uita în fundul paharului, în fundul sticlei, apoi în fundul cănii, apoi în fundul butoiului, până nu mai putea să se numească băutor, ci devenea una cu alcoolul pe care-l ingera, trăia într-un fel de butoi de alcool pe care încerca să-l umple zilnic.

Reporter:

La început un pahar e prea mult, iar apoi o mie prea puţine… Ai ajuns şi la fundul… seringii?

Romulus Câmpan:

Lucram în spital. A fost un lucru extraordinar că Dumnezeu m-a păzit de seringă. Am asistat la dezastrul a doi dintre foştii mei colegi. Amândoi erau toxicomani şi veniseră să lucreze în spital numai ca să poată să-şi facă rost de calmantele pe care şi le injectau.

Eu m-am predat lui Dumnezeu exact în perioada când începusem să amestec alcoolul cu medicamentele – eram aproape terminat. Dar ştiu că a fost gestul suveran şi plin de dragoste şi har al lui Dumnezeu că m-a oprit acolo de unde nu mai puteam să vin înapoi niciodată.

Când îi vedeam pe săracii mei colegi – unul dintre ei era drogat şi homosexual, celălat numai drogat – mă uitam la ei şi spuneam: „Doamne, dacă mai întârziai, dacă mă mai lăsai, cred că nici Tu nu mă mai aduceai înapoi de acolo”.

Prin tragedia pe care o trăisem în acea perioadă, mi s-a făcut aşa o scârbă de alcool, de medicamente şi de calmante, încât am reuşit pentru câteva zile să gândesc la rece, să judec. Atunci m-a prins dragostea pentru Dumnezeu şi am reuşit să iau deciziile importante pentru viaţa mea.

Încercam să stau de vorbă cu foştii mei colegi care se drogau. Simţeam pentru ei o milă fără margini. Săracii de ei, se clătinau dintr-un perete în celălalt, cu ochii daţi peste cap, cu un zâmbet tâmp pe buze.

Mă gândeam că aşa aş fi putut ajunge şi eu. După ce se trezeau şi încercai să stai de vorbă cu ei, să-i ajuţi, în momentul în care te apropiai la mai puţin de doi metri, începeau să fugă de tine pentru că deveneau conştienţi de ei înşişi. Nu ştiam unde să-i căutăm, dar ştiam că sunt ascunşi pe undeva şi îşi fac injecţii. Apăreau peste zece minute, bălăbănindu-se dintr-o faianţă în cealaltă. În final au fost daţi afară.

După câţiva ani de zile, conducerea spitalului mi-a spus: „Romulus, tu eşti aşa de diferit”. A trebuit să le spun că n-am fost cu nimic mai bun: „Am fost mult mai rău decât cei pe care aţi încercat cu metodele dumneavoastră să-i aduceţi înapoi. Însă pe mine m-a adus Altcineva înapoi, pe mine m-a adus Dumnezeu înapoi de acolo de unde dumneavoastră, oamenii, nu o să reuşiţi niciodată să-i aduceţi înapoi pe cei care se zbat în aceleaşi situaţii”.

Reporter:

Doar Dumnezeu Tatăl, prin Cristos Domnul şi prin puterea Duhului Sfânt, poate într-adevăr să schimbe vieţi.

Este trist pentru foştii tăi colegi, dar acum, în comparaţie cu ei, tu eşti un om model – ai o familie, ai copii şi eşti implicat în lucrarea lui Dumnezeu. Le spui oamenilor despre ceea ce odată te-a marcat pe tine, şi anume „Creaţionism versus evoluţionism”.

Romulus Câmpan:

Eu şi familia mea Îl urmăm pe Dumnezeu şi ne-am apropiat de El, iar El S-a apropiat de noi şi de nevoile noastre.

Soţia mea a fost sportivă de performanţă, iar eu cântăreţ. Fiecare a venit cu lumea lui de autonomie şi independenţă. Este dificil să faci două roţi dinţate să ruleze una pe cealaltă, dar dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă, atunci o să vezi că acolo unde la început erau doar scântei, hârşâit şi discuţii, sub ungerea Duhului Sfânt devine ceva frumos.

Chiar dacă este vorba despre doi oameni de constituţii diferite, dacă aceştia Îl iubesc pe Dumnezeu şi se iubesc unul pe altul, până la urmă se poate ajunge la o lucrare frumoasă a lui Dumnezeu. Această lucrare El a    făcut-o mai întâi în noi, iar acum o face prin noi faţă de alţii.

Perioada în care eu şi soţia mea ne confruntam cu cizelarea caracterului unuia prin celălalt, ne-a ajutat să-i înţelegem acum pe alţii, care au nevoie de un sfat.

Stăm adesea de vorbă cu oameni care vin din medii necreştine. Este o mare diferenţă să te confrunţi cu viaţa de familie văzând şi ţinând cont de exemplul unor părinţi care şi-au trăit viaţa frumos la vremea lor, şi ai modele pe care să le aplici, ai standarde bune, sau să vii dintr-o familie necreştină. Dacă vii dintr-o lume de dezastru, te ajută foarte mult mărturia cuiva care a trecut prin ceea ce tocmai treci şi tu.

Mulţi oameni vin în Biserică din dezastre, din familii destrămate şi disperate, din vieţi nenorocite, şi au nevoie să primească pace, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Avem prieteni care în viaţa de creştini se confruntă cu probleme. Încercăm să fim pentru ei o sursă de căldură sufletească şi de bucurie, un umăr, un braţ, o mână întinsă, o pernă de catifea pe care să-şi pună capul zbuciumat, ca să găsească liniştea şi pacea pe care doar Isus Cristos le dă.

Reporter:

Cum prezinţi creaţionismul ca fiind dovada existenţei omului şi a speciilor, comparativ cu evoluţionismul, care este o minciună? Care ar fi unul dintre argumentele cele mai importante în favoarea creaţionismului?

Romulus Câmpan:

Un filozof a spus: „Gândesc (cuget), deci exist, sunt!”. Dar „Cine sunt?”, pentru că dacă spun despre mine că „sunt, exist”, atunci trebuie să spun şi cine sunt.

Dacă mă uit doar la mâna ta, ţi-aş desconsidera personalitatea şi sufletul pe care nu  ţi-l văd.

Aşadar, omul NU este un animal sau un lucru din care, cu bună ştiinţă, elimin conceptul de viaţă sau spirit pentru că acest concept nu se potriveşte nici lumii animale şi nici lumii materiale. La om materia este însufleţită de prezenţa creativă,  lucrativă şi cognitivă a spiritului uman.

Dacă ne gândim la microfonul cu care mă înregistrezi, eu nu vorbesc cu materia din care este construit acesta, să zicem 200 de grame de siliciu sau 150 de grame de crom. Nu pot vorbi nici măcar cu o găleată de nisip.

Reporter:

Nici cu 80 de kilograme de carne, deoarece concluzia ar fi că la această masă stau şi discută 115 kilograme de carne cu alte 80 de kilograme de carne… J

Romulus Câmpan:

Aşadar, ceea ce există în jurul meu este rezultatul unei gândiri inteligente sau este haos?

Dacă totul ar fi rezultatul haosului, noi nu am sta de vorbă, ci ceea ce se petrece s-ar petrece la întâmplare, de unde ar decurge o altă întrebare: dacă totul s-a întâmplat prin haos, cum am ajuns în această carte? Etc etc.

Aşadar, a susţine materialismul, a susţine că discuţi cu o găleată de nisip, presupune un mod de gândire cel puţin ciudat. Nu pot să consider ceea ce văd în jurul meu ca fiind rezultat al haosului. Până şi pentru a afirma că „sunt un rezultat al haosului”, am nevoie de gândire şi de inteligenţă ca să construiesc această propoziţie.

În Epistola către Romani, Apostolul Pavel spune că dacă privim cu atenţie în jurul nostru, observăm ordine, logică, raţiune, plan şi scop precis. Văzând toate acestea în creaţia din jurul nostru, nu putem să nu ne gândim că acesta este planul lui Dumnezeu, este creaţia Lui.

Biblia spune că orice om poate să se gândească la Creator. Orice om are o cunoaştere minimă, dar suficientă pentru primul pas de apropiere de Dumnezeu, prin ceea ce găseşte în natură.

Este tocmai ordinea pe care o găsim în natură, ordinea firească, ordinea logică a multiplicării celulelor pe baza unor informaţii genetice preexistente, proces care nu poate fi aruncat nici pe seama întâmplării, nici pe seama haosului. Viaţa nu se reduce doar la materie.

Cunoaştem oameni cu calităţi deosebite, care sunt ţintuiţi în fotolii cu rotile, însă a căror gândire este atât de fructuoasă şi de bogată încât te încântă pur şi simplu.

Indiferent de faptul că persoana respectivă poate să-şi mănânce micul dejun dimineaţa şi după aceea să fugă 10 kilometri, să facă acrobaţii, să regândească teoria relativităţii sau este un om complet imobilizat la pat, găseşti în el aceeaşi libertate a spiritului său pe care i-a dat-o Dumnezeu, care nu este constrânsă în nici un fel de materie.

Dumnezeu este duh sau spirit. Şi noi oamenii avem nu DOAR ceea ce Scriptura numeşte acest cort de ţărână, ci avem partea noastră cea mai importantă – care ne defineşte şi ne deosebeşte de tot ceea ce este creat, de orice altă creatură. Este ceea ce Scriptura numeşte – în cuvinte puţine, dar măreţe – duhul dat de Dumnezeu.

Aşadar o simfonie de Beethoven nu poate fi rezultatul scuturării a 70 de kilograme de muşchi sau a 60 de litri de apă, nici măcar a unei presupuse evoluţii a unor substanţe chimice.

Din păcate, copiii sunt învăţaţi la şcoală că noi am apărut din maimuţă. Eu nu pot nicidecum să accept că o operă literară, o operă muzicală sau o sculptură a apărut din haos sau din întâmplare.

Mă îngrozesc cum sunt educaţi să gândească copiii noştri, în mod darwinist: cel mai tare supravieţuieşte.

Aşa supravieţuiesc în canale copiii care sunt mai tari sau, tot aşa, multe mame îşi aruncă la coşul de gunoi dragostea care începe să le bată sub propriile inimi. Asta din cauză că am fost educaţi că suntem animale. Ca atunci când avem prea multe pisici – le înecăm în apă şi o lăsăm numai pe cea mai frumoasă. Sau luăm căţeii prea mulţi, le dăm cu bâta în cap şi îi aruncăm în pădure. Cine  urmează?…

Avem copii prea mulţi, le dăm în cap şi lor şi nu mai avem nevoie de ei. În China, guvernul chinez nu întreabă pe nimeni dacă este de acord sau nu cu legea care îţi interzice să ai mai mult de 1 copil. Acolo, dacă nu ai aprobare de la autorităţi pentru un al doilea copil, acesta este avortat în mod automat sau este omorât în momentul în care se naşte, fără să te întrebe dacă tu ţi-l doreşti sau nu.

Reporter:

Aici duce gândirea evoluţionistă şi sistemul de referinţă ancorat în om, fără teamă de Dumnezeu. Atunci când omul doreşte să aibă o putere superioară, dar fără să se teamă de Dumnezeu, stabilindu-şi acea putere superioară în sine însuşi, atunci merge cu paşi repezi spre un întuneric abject, aşa cum a fost şi cel din care tu ai ieşit.

Romulus, ce gând ai pentru cititorii care se luptă cu aceleaşi probleme cu care te-ai confruntat şi tu – au ajuns la fundul butoiului sau poate au încercat deja şi seringa?

Romulus Câmpan:

În zilele cele mai întunecate pe care le-am trăit după pocăinţă, după experimentarea dragostei Domnului Isus Cristos, căutam o stâncă de care să mă agăţ. Când au venit peste mine valuri de furtună, am citit – scris cu o plasticitate fără egal – în Psalmi, că atunci când un om strigă către Dumnezeu, Dumnezeu apleacă cerul, mută şi strămută munţii şi desface apele ca să-l scoată pe omul ajuns la strâmtoare şi care strigă după El din necazul în care singur s-a afundat.

Dumnezeu nu va veni doar la marginea gropii vieţii vreunuia dintre noi să întrebe: „Hei, de ce ai ajuns acolo?”. Nici măcar nu va întinde o mână după noi, ci va coborî El Însuşi să-şi pună mâna sub oricare dintre noi şi să ne ridice afară din groapa vieţii noastre, pe propriii Săi umeri şi pe propriile Sale braţe de dragoste.

Când minciunile din jurul nostru ne fac să credem că Dumnezeu nu ne mai ascultă sau nu mai are milă faţă de noi, gândiţi-vă: cu ce am plătit noi dragostea Lui, care  ne-a salvat atunci când L-am chemat în ajutor? Am făcut noi ceva bun? Doar mila Lui L-a făcut să Se apropie de noi.

Promisiunea lui Isus Cristos a fost pentru mine stâncă şi refugiu: Pe cel care vine la Mine, nicidecum şi niciodată n-am să-l trimit de la Mine, n-am să-l resping.

Fiecare om poate spune: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog ajută-mă să Te cunosc”. Aşa L-am cunoscut eu pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos.

Când mă uit la mărturia vieţii mele, pe care numai eu ştiu cum am trăit-o şi pe care văd cum o trăiesc astăzi, înţeleg tot adevărul Bibliei, pe care îl cred şi îl trăiesc zilnic.

Vieţi transformate? Fiecare dintre noi are o viaţă care se cere transformată. Dacă m-ar întreba cineva: „Cu cine am vorbit?” i-aş răspunde: „Aţi vorbit cu o viaţă transformată”. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ioan Ciobotă, RVE

Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button