Poezii – Daniel Hîrtie
Autor: Daniel Hîrtie
Orice cuvânt rostit din răutate
E ca pelinul care otrăvește,
Chiar și vorbirea cu dreptate,
Din răutate, nu zidește.
Mustrarea nu se face-n văzul lumii
S-arăți cât ești de știutor,
Ci în ascuns, dovada înțelepciunii
O manifești vrând bine tuturor.
Trăim o vreme foarte tulburată
De oameni care cred că știu ceva,
A corecta o vorbă neînțeleaptă
Nu-nseamnă ca să râzi de cineva.
Comentatori și critici, o mulțime,
Au apărut, te miri, de nicăieri,
Nu fac nimic, aduc dezamăgire,
Pe umerii cei obosiți, ei, pun poveri.
Lucrarea lor nu va aduce roade,
Ci doar războaie, certuri fără sens,
Răstălmăciri, aruncatul cu noroaie
În cei ce fac ceva prin univers.
Verifică-ți slujirea ce o faci
Și-ntreabă-te ca niciodată,
Domnului, mai poți să-I placi
Când n-ai făcut, nimic, în viața toată?
Autor: Daniel Hîrtie
Să urc spre Muntele Cel Sfânt
Cu harfa mea în mână,
E harul Tău, să-mi dai avânt,
Ce fac, vreau să rămână.
Să nu mă las cuprins de somn
În era adormirii,
Să pot veghea, să Te am Domn
Pe drumul mântuirii.
Mândria, eul cel dușman
Să nu mă biruiască,
Căci vreau spre cer, spre Canaan
Slujirea-mi să sporească.
Iar când vin valurile mari
Să nu îmi stingă focul,
Că cei ce-L au pe Domnu-s tari,
Își cunosc bine locul.
E vremea celor ce privesc
Și râd de-acei ce lucră,
Doar cei smeriți se mai trudesc
Și-n Duhul Sfânt, ascultă.
Cei care nu urnesc un pai
Nu pot ca să greșească,
Dar vor rămâne fără grai
În clipa judecătorească.
Va fi o zi cu-n mare-apus
Al vorbelor murdare,
Când, Însuși, Regele Isus,
Va face-o demarcare.
Toți hulitorii vor găsi
Ce-au semănat în vale,
Iar slujitorii vor primi
Cununi strălucitoare.
Autor: Daniel Hîrtie
În creștinism nu este stres
Căci e păcat, e îngrijorare,
Această ciumă ucide des
Și-aduce multă disperare.
Când n-ai credință în Hristos
Te usuci ca râma pe uscat,
Alergi fără nici un folos
Și zi și noapte ești stresat.
Tot ce-aduni grăbit, ușor,
Se risipește cu grăbire,
Că-n lumea nedreptăților
E-atât de multă amăgire!
Crezând că realizezi ceva
Călcând piciorul cel sărac,
Ți se distruge viața ta,
Dezlegi al suferinței sac.
O pâine, de-o obții cu silă
În urma faptelor murdare,
Nu-ți va aduce-n trup odihnă,
Ci un final cu clipe-amare.
Mai bine e să ai puțin
Dar să fii binecuvântat,
Decât să chinui un destin
Ca să poți fi îndestulat.
Vei fi un suflet fericit
Când vei fi bun și drept pe cale,
Că nu e om mai împlinit
Ca cel ce-i om, cu fiecare!
Ajută-mi, Doamne, să trăiesc
Cu cinste printre muritori,
Să nu spun că Te iubesc
Dar să fiu cu-asupritori.
Autor: Daniel Hîrtie
M-apropii, cu fiecare zi ce trece,
De ceasul plecării, acasă,
Nu-n toate trăit-am de zece
Dar mă căiesc, Isuse, că-mi pasă.
Prin ale mele fapte nu-s vrednic
De-a sta în prezența feței Tale,
Te rog s-aprinzi al meu sfeșnic
Și să-mi acorzi, cu milă, iertare.
De câte ori mi-am propus sfințirea
M-au izbit valurile ispitirii,
Dar n-ai îngăduit nenorocirea
De-a mă lăsa în groapa pieirii.
De-acolo de jos, din țărână
Te-am chemat cu lacrimi, în tăcere,
Mi-ai întins, iubitor, a Ta mână
Și m-ai ridicat din multa-mi durere.
Ca Petru, m-am încrezut în mine
Și-n ale mele puteri foarte limitate,
Dar când m-am văzut în ruine
M-am rușinat și ți-am dat dreptate.
Nu-i nimeni mai slab decât mine,
Mai păcătos, și mai vulnerabil!
Ce-aș fi făcut fără a Ta iubire
Într-o lume în care răul e sustenabil?
Îți mulțumesc pentru că-ți pasă
De tot ce trăiesc și ce simt!
Îmi pui, cu iubire, pâinea pe masă
Și nu mă lași orfan, nici părăsit.
Te rog să mă ții sub a Ta ocrotire
Până în ceasul chemării la cer,
Păstrează-mă curat în gândire
Pășind cu elan spre Paradisul etern.
Autor: Daniel Hîrtie
De la “cel mai bun” ne vine
Decăderea spirituală,
Căci iubirea cea de sine
Este păcătoasă, goală.
Îl clasificăm pe om
După nivel profesional,
Chiar de n-are rod în pom
Și nu e spiritual.
Trăim vremi de mari confuzii
Când vedem încețoșat,
Tragem, prea pripit, concluzii
Despre omul talentat.
Nu la noi e diagrama
Ce arată un parcurs,
La final se vede drama
Sau răsplata de la Isus.
Mântuirea-i după roadă,
După un caracter curat,
Cu talentul faci doar zarvă
Ești, de oameni, aplaudat.
Nu există “cel mai bun”
Între ucenicii Lui,
Numai omul slab, nebun,
Vrea pe locul Domnului!
Cine uită că e rob
E pierdut de calea sfântă,
E un pai uscat, făr’ bob,
Chiar de predică sau cântă.
Prima dată-i pocăința,
Teama de Cuvântul Lui,
Dragostea de El, credința
Și slujirea Domnului.
Cine crede că-i altfel
N-are inima curată,
Când se pune-n față el
Este demn de judecată.
Autor: Daniel Hîrtie
Dă-mi o inimă aleasă
Care să îți fie casă,
Să fii Domnul ei, pe veci,
Și din ea, să nu mai pleci.
Să nu stea în ea, durerea,
Ci doar pacea, mângâierea,
Fie-n ea, izvor de viață
Ce dă altora speranță.
Nici un gram de răutate
Nici un gând de nedreptate,
Nici o tainică simțire
Ce naște dezamăgire.
Dragostea, iubirea, mila,
Nu cârtirea, nici iuțimea,
Dorul pentru Paradis,
Să păzească tot ce-i scris.
Dă-mi o inimă curată
Și un puls care Te-așteaptă,
Bată-n ritmul veșniciei
Sfântă odă a bucuriei.
Fă din inima-mi altar
Să ardă prin al Tău har,
Pân’ la ultima suflare
Să mă-nchin cu adorare.
Autor: Daniel Hîrtie
Am luat din lume tot ce se putea
Nu la fel făcut-a, fraților, și ea,
Ce-a fost bun la noi s-a evaporat
Ce-i stricat, din lume, am împrumutat.
Muzica, purtarea, hainele lumești
Le-am făcută să pară că-s duhovnicești,
Tehnica, tot luxul cel extravagant,
Ne-au luat puterea, nu-i nimic păcat.
Stau ologii, mii, la porțile de la templu
Dar nu mai pot fi una, Ioan cu Petru,
Fiecare-și vede de-ale lui dureri
Iar cărarea-i largă, cu multe plăceri.
Mor bătrâni și tineri, cad ca secerați
Căci bolnavii noștri nu sunt vindecați,
Rugăciuni prea seci, predici îndulcite
Cu dezlegări ușoare și nelegiuite.
Am cules neghina, paiele uscate
Și-așteptăm minuni, niciodată frate!
Dumnezeu e Sfânt, drept și minunat,
Nu-i mințit de oameni, nici manipulat.
Am adus Egiptul cu-ale lui bucate
Ce au alterat dragostea de frate,
Am adus dezmățul, dansuri și lumini
Și-am pierdut avântul veșnicei iubiri
Cât de greu pătrunde-n lume pocăința,
Ce ușor se pierde, dintre noi, credința!
Va veni o vreme și-i atât de-aproape
Când vom realiza c-am rămas în noapte.
Când va fi răpirea, ceasul de plecare,
Vom boci, cerând, insistent, iertare,
Dar va fi târziu pentru-a ne întoarce
După ce , strigarea, Mirele-o va face.
Am crezut că-i glumă calea cea îngustă
Prea am râs de toți, de batic și fustă,
Dar decât s-ajungi liber în păcate
E mai bine îngust dar cu demnitate.
Autor: Daniel Hîrtie
Zgârcenia te amăgește
Spunându-ți: strânge pentru tine!
Când inima ți se oprește
Ia din vraful tău, oricine.
Tot aduni, să ai, să ai
Temându-te de sărăcie,
Nu vrei să-ți construiești un rai
Ajutând cu bucurie.
Cel cu inima prea strânsă
Se usucă pentru foc,
Are poarta-n cuie, prinsă,
Dragoste, milă, deloc!
Niciodată nu zâmbește
Căci se teme de eșec,
Pe oameni, îi ocolește
Când nu-i iese un gheșeft.
Moare singur, fără nimeni
Să îi plângă amintirea,
Zgârcitul, n-are prieteni,
Nu știe ce-i omenia.
Dacă ești atins de lepra
Celor ce nu vor să dea,
Vei păți, cândva, ca Iefta
Vei da și te va durea.
Nu fi lacom de avere
Nici zgârcit cum fost-a Iuda,
Fă un bine în tăcere
Și nu-ți mai ascunde punga.
Dumnezeu ne dă la toți,
Ploaie, aer și căldură,
Fă și tu la fel, că poți,
Ajută și taci din gură.
Autor: Daniel Hîrtie
Fă din orice loc, izvoare
Ce țâșnesc spre veșnicii,
Fii un om plin de splendoare
Dând, altora, bucurii.
Fața ta să strălucească
Ca un semn al mântuirii,
Oamenii să te privească
Ca pe-un apostol al iubirii.
Cine-L are pe Hristos,
Domn, Stăpân, al vieții sale,
Are chipul luminos
Chiar și-n ziua de-ncercare.
Niciodată nu cârtește
Când furtuna îl încearcă,
Domnului, îi mulțumește
Că-i prezent în a sa barcă.
Cel ce n-are nici o țintă
Și se-aventurează-n larg,
Poate, moartea, să-l înghită
Când, Hristos, nu-i este drag.
Dar cel sincer, bun și simplu
Are inima curată,
Nu se ceartă încontinuu,
Între frați, e ca un tată.
Fii un om care crează
Punți de legături curate,
Să nu duci vorba stricată
Ce, pe oameni, îi desparte.
Vine ziua când Stăpânul
Va decide-n dreptul tău,
Să îți ușureze chinul
Sau să ți-l facă mai greu.
Fii matur, fii om de aur
Nu fi tinichea învechită,
Lasă-n urmă un tezaur,
Prin ce faci, că viața-i scurtă.
Autor: Daniel Hîrtie
Acceptă faptul că alții
Mai au de făcut și alte lucrări,
Nu toți pot fi bărbații
Ce zidesc și fac demolări.
Dacă muncești e pentru tine,
Nu-ți ia nimeni pâinea ta,
Dar nu-arunca cu jignire
În truda și slujba altuia.
Problema-i destul de acută
Când crezi că doar tu muncești,
Când devii rău ca o brută
Și-n frații tăi vrei să lovești.
Dacă ai spor și energie
Posibil să fii foarte sănătos,
Tot ce aduni se pierde pe vecie
Dacă nu-I dai și lui Hristos.
Mulțumește-I lui Dumnezeu
Pentru sănătate și putere,
Nu mai gândi greșit și rău,
Împlinește ce Scriptura îți cere.
Ce-ai face dacă într-o zi
N-ai mai putea să te miști?
Tot așa de iute și vocal ai fi
Sau te-ai întreba, de ce exiști?
E timpul să începi a gândi,
Să faci voia Celui ce te-a creat,
De n-ar fie El, singur, ai pieri
Sub valul frământărilor înecat.
Iubește-L pe Domnul și fă-ți partea
La care ai fost chemat să o faci,
Caută pacea și dreptatea
Și când nu înțelegi ceva, să taci.
Autor: Daniel Hîrtie
Mă prăbușesc sub crucea Ta
Și-Ți cer să ai milă de mine,
Să-mi vindeci toată rana grea
Pe care nu o știe nimeni.
Te chem în taină de ani mulți
Să mă strămuți în locul sacru,
Trecând pe-a încercării punți
Să nu mai fiu posac, nici acru.
De multe ori sunt un frustrat
Ce-și plânge greul suferinței,
Nu vreau ca să mai fiu legat
În lanțul trist al necredinței.
Prea multe lacrimi am vărsat
Încă din anii tinereții,
Cu boli și lipsuri m-am luptat,
Așa aflat-am sensul vieții.
De n-ar fi fost să știu amarul,
Durerea, greul și urcușul
N-aș fi primit din ceruri harul,
De nu mi-ai fi lăsat țepușul.
Îți mulțumesc pentru tot drumul
Pe care, Tu, mi l-ai trasat,
În mâna Ta mi-e tot destinul,
Fii, Doamne, binecuvântat!
Ajută-mă să fiu destoinic
De-a spune lumii despre Tine,
Să nu fiu rău, viclean, ironic,
Să-mi pot sfârși lucrarea bine.
Autor: Daniel Hîrtie
Te-am respectat ca pe un frate,
Ca pe-un prieten în Hristos,
Dar mă rănești vorbind prin spate
Și nu-i uman, nu e frumos!
Nu te-am lovit cu dușmănie
Că-n inimă n-am răutate,
Dar tu, cu-atâta bucurie
Mă condamni, mă dai la moarte!
Nu-mi știi inima-mi rănită,
Nici necazul meu din casă,
De ce porți pe vârf de limbă
Vorba cea răutăcioasă?
Mi-ai știut cuptorul vieții,
Bolile ce m-au zdrobit,
De ce vrei ca solul morții
Să m-ajungă, negreșit?
Știu, aud tot ce-n ascuns
Gura ta mă asuprește,
N-am să-ți cer nici un răspuns
Căci Hristos mă ocrotește.
El mi-e Tată, nu am altul
Să îmi apere pricina,
El mi-a șters vina, păcatul,
Tot El, îmi va da cununa.
Viața mea e-n mâna Lui,
Pâinea mea, e-asigurată,
Doar prin harul Domnului
Cânt cu inimă curată.
După ce-am să plec din lume
Rămân sfintele-armonii,
Tu, ce lași? Doar râs și glume?
Pentru ce trăiești? Nu știi?
Cercetează-ți fapta, viața,
Spusele ce n-au valoare,
Schimbă-ți inima și fața,
Fii om bun cât ești sub soare.
Autor: Daniel Hîrtie
Prea multe lucruri am schimbat
În ce privește exteriorul!
Lăuntru-i tot mai alterat
Și tot mai rece e poporul!
Am vrut s-avem condiții bune
În care eul să primeze,
Dar am alunecat spre lume,
Străjerii nu-s pe metereze.
În loc să ne sfințim trăirea
Suntem mai lâncezi pe cărare,
Ni s-a răcit, din piept, iubirea
Și dragostea mântuitoare.
Vor tinerii să schimbe modul
De închinare, de slujire,
Dar pierdem din esență rodul
Din pom, lipsește, nu-i sfințire.
Degeaba-s lucrurile noi
Iar omu-i vechi și e formal,
Dacă ni-s faptele-n noroi
Și nu sărăm prin mod verbal!
Unde nu-i post, nici rugăciune,
Nici strălucire în credință,
Degeaba-i orice întâlnire,
Trezirea nu e cu putință.
Biserica a fost chemată
Să nască fii pentru Hristos,
Nu să arate că-i bogată
Având un ambalaj frumos.
Când vin ologii sus la templu
Și se întorc, la fel, acasă,
Acel popor nu e integru
În viața cea duhovnicească.
Hristos, nu va lua la ceruri
Pereții, aurul și-argintul,
Ci sufletele celor sinceri
Ce n-au iubit prea mult pământul.
Dacă în adunarea ta
Nu sunt întoarceri la Hristos,
E timpul pentru-ați cerceta
Slujirea, traiu-ți neguros.
Biserica-i o fortăreață
Ce nu-i învinsă de dușman,
Ea trebuie mereu să crească,
Să se-înmulțească, an de an.
Să-începem renovări reale
În dreptul vieții personale,
Și-apoi țâșnivor mari izvoare
De har, treziri spirituale.
Autor: Daniel Hîrtie
Aprinde-n mine bucuria
Pe care-a stins-o suferința,
Să nu mă țină rob, mânia,
Ci doar iubirea, și credința.
Să uit trecutul unui plâns
Cu tot ce-a însemnat, frustrare,
Chiar dacă oamenii au râs
Când așteptam o ridicare.
Aprinde-n mine râvna păcii
S-o semăn între cei certați,
Să duc mesajele dreptății
Celor confuzi, debusolați.
Aprinde-n mine fericirea
De-a mă lăuda mereu cu Tine,
Să nu mai văd nenorocirea
Din valul ce lovește-n mine.
Să fiu un om lipsit de ură
În lumea-n care, ea, primează,
Să împlinesc a Ta Scriptură,
Să am o minte vie, trează.
Să nu-mi mai pese de durerea
Ce-o-ngădui peste trupul meu,
Să-mi dai prin Duhul Sfânt, puterea
De-a înțelege planul Tău.
Iar la final de alergare
Să fiu, de Tine, răsplătit,
Să uit de orice întristare,
Să fiu, Isuse, mântuit.
Autor: Daniel Hîrtie
Iubirea Ta m-a copleșit
În ceasul când mi-ai dat iertare,
Când eram cel mai oropsit
M-ai ridicat cu îndurare.
Treceau pe lângă mine mii
De oameni ce-mi dădeau disprețul,
Doar Tu-ai venit să mă mângâi
Și să plătești, pe cruce, prețul.
Ești singurul ce nu trădezi
Și nu abandonezi sărmanul,
Ridici cu milă, instaurezi
Pe cel ce-ți mai imploră harul.
De-atâtea ori m-ai ridicat
Din stările cele mai grele,
Rănile mi le-ai legat
Să mai pot privi la stele.
Sunt sărac în exprimări
Ce-ar putea să Te descrie,
Ești necuprins în îndurări
Din veșnicie în veșnicie!
Rămâi cu mine-n ceasul greu
Când lacrima-mi brăzdează fața,
Când am dureri în trupul meu
Și simt că se sfârșește viața.
Mă-ncred în Tine, Domnul meu,
Ești al meu, ceresc, bun, Tată,
Poartă-mă spre cerul Tău
Chiar prin suferința-mi toată.
Dincolo de tot ce simt,
De furtună, de durere,
Cred că-n mana Ta, eu sunt
Zi de zi, că-mi dai putere.
Fie Numele-Ți slăvit
De-orice gură ce vorbește,
Meriți ca să fii cinstit
De-orice om care trăiește.
Primește-mi gândul cel curat
Care vrea să-Ți mulțumească,
Iartă-mi tot ce Te-a-ntristat
Prin trăirea-mi pământească.
Autor: Daniel Hîrtie
Privesc la palma mamei
Și-mi văd trecutul meu,
Cu anii plini de trudă,
Cu traiul simplu, greu.
În trupu-i supt de vreme
De ploi, de uscăciuni,
Zăresc copilăria-mi
Cu nopți în rugăciuni.
În amintiri mă poartă
Gândirea mea zeloasă
Să retrăiesc și-acum
Trecutul de acasă.
A fost frumos și drag
Tot drumul cel parcurs,
Chiar dacă n-am avut
Belșugul îndeajuns.
Privesc la mama mea
Și-o văd îmbătrânită,
Căci toată vlaga ei
Mi-a fost mie sortită.
Același cântec dulce,
Același glas duios
Răsună-n mintea mea
Lăudându-l pe Hristos.
Nu pot uita vreodată
De zilele însorite
Ce m-au făcut să simt
Iubirea de părinte.
De fiecare clipă
Din tinerețea mea,
De sfaturile sfinte
Ce mama mi le da.
Privesc la trupu-i firav
Și simt că vreau să plâng,
Presimt că ochii ei
Curând, curând se sting.
Presimt că totul trece
De pe acest pământ,
Doar dragostea rămâne,
Al Domnului Cuvânt.
Iar noi ne vom preface
În trupuri nemuritoare,
Când vom primi semnalul
De-a merge înspre Soare.
Nu vor mai fi emoții
Cu despărțiri de mame,
Nici răni prea sângerânde
Ce par aici normale.
Dar până când sosește
Momentul cel dorit,
M-ajută drag Isuse
Să fiu rob pregătit.
Nu știm când vine ceasul,
Secunda cea grăbită,
Să pună capăt lumii,
Căderii în ispită.
Nu știm ce-aduce ziua
Sau noaptea tăinuită,
Dar știm că poate Domnul
S-apară-n orice clipă.
Să fim găsiți în pace
Cu cei de lângă noi,
Iubindu-ne ca frații,
Prin bine, prin nevoi.
Autor: Daniel Hîrtie
Când sapi groapa cuiva
Pregătește-te de moarte,
Dacă minte ai avea
Ai lăsa ura deoparte.
Azi, aruncă în uitare
Tot ce inima-ți acrește,
Dacă vrei să ai iertare
Vino și te pocăiește.
Dar nu fă rău pentru rău
Ca să-ți răcorești furia,
Că mâine e timpul tău,
Te-ajunge nenorocirea.
Niciodată nu rămâne
Neatins de Dumnezeu,
Cel ce-i plin de dușmănie
Și face întruna rău.
Ia aminte cel ce știi
C-ai luat în mână arcul
Pregătind săgeți chiar mii
Să îți răzbuni vinovatul.
Diavolul îți vrea pieirea
Și-ți șoptește: răzbunare!
Dumnezeu îți vrea iubirea,
Să dai omului iertare.
Dacă ai un caracter
Care seamănă cu Domnul,
Vei acționa ca El,
Ierți să-ți fie dulce somnul.
Nu se poate-ajunge-acasă,
În locașurile sfinte,
Dacă n-ai un loc la masă
Pentru-al tău pârâș făr’ minte.
Asta-i inima de frate
Care bate prin Hristos,
Chiar dacă are dreptate
Iartă, uită, că-i milos.
Autor: Daniel Hîrtie
Nu pot să te ridic din starea
În care plânsul te inundă,
Dar știu că El e îndurarea,
Dragostea cea mai profundă.
Nu te lăsa condus de gândul
Ce-ți cheamă ființa la trudire,
De suferințe-i plin pământul
Dar la Hristos găsești iubire.
Când nu mai crezi în viitor
Și în a lui momente calde,
Încrede-te în Cel ce-I Domn
Căci El de grijă o să-ți poarte.
Nu pot să-ți schimb inima ta
Ce e umbrită de durere,
Dar te îndrum dacă vei vrea
Spre Cel ce are azi putere.
E Dumnezeu, din El ne vine
Izvorul vieții de speranță,
Numai la El e fericire,
Iubire, pace, siguranță!
Apucă-te de mâna Lui
Și crede-L astăzi cu tărie,
Predă-ți inima Domnului
Să fii al Lui, pentru vecie.
Autor: Daniel Hîrtie
Glasul tăcerii se-aude-n târziu
Când gălăgia lumii apune,
Omul cel sincer e ca într-un pustiu
Oricât, adevărul, l-ar spune.
Tăcând în furtuna iscată de rău
E-o artă neînțeleasă de nimeni,
Te știe, mai bine, doar Dumnezeu
Chiar dacă porți cruci pe umeri.
Degeaba își cer toți iertare
După ce în tine-au lovit,
Adevărul târziu prea te doare
Chiar dacă cei răi l-au zărit!
Nu poți demonta o gândire
Ce crede că-n sine-i dreptatea,
Mai bine-i s-o lași în neștire
Să își accepte mediocritatea.
Oricât de mult ai suferi-n ascuns
Știind că-n tine e viu adevărul,
Nu vei putea, nimic, să-i răspunzi
Celui ce crede că-ți știe misterul.
Rămâi în tăcere și mergi înainte
Spre culmea speranțelor viitoare,
Există în ceruri un Bun Părinte
Ce-ți știe lăuntrul și tot ce te doare.
Nu mai aștepta să te creadă
Umanitatea ce zace în beznă,
Rămâi tăcut cu mintea trează
Păstrând al adevărului cateheză.
Autor: Daniel Hîrtie
Bagă-ți sabia în teacă
Dacă vrei să mai trăiești,
Uită-te în a ta barcă
Și mult rău o să găsești!
Nu lovi în cei de-alături
Crezând că-i vei pocăi,
Caută sub ale tale pături
Nu te mai acoperi.
Poate crezi că faci doar bine
Dar posibil să fii orb,
Crezi că nimeni nu-i ca tine,
Bun și drept, un sfânt în tot.
Nu există om pe lume
Să nu aibă stângăcii,
Chiar de face fapte bune
Nu merită premiu-întâi.
Lasă-ți obiceiul rău
De-a fi aspru și acid,
Ești un om, nu Dumnezeu,
Nu mai fi amar, nociv.
Când un om e plin de Duh
Are milă și iubire,
N-are-un urlet ca de lup,
Păreri ‘nalte despre sine.
Uită-te în urma ta
Și începe să gândești,
Ai să vezi durerea grea
C-ai știut doar să vorbești.
Unde-s, mila, pacea, calmul
Care vin de la Hristos?
Dovedește că ai harul
Printr-un manifest frumos.
Nu prin ură, vrăjmășie,
Țipete și acuzații,
Ci prin fapte de iubire
Se văd sfinte revelații.
Să dărâmi cu vorba aspră
Nu-i ceva dumnezeiesc,
Cel ce poartă mereu coasă
Este rău, iute, firesc.
Un apostol al iubirii
Are untdelemn și vin,
Căci pe calea mântuirii
Sunt răniți, e mult suspin!
Nu e vremea de măcel,
De scos sabia din teacă,
Să rodim iubind ca El
Căci de-atâția ani ne-așteaptă!
Cât timp e Mântuitor
Să-I vestim scumpa-I iubire,
Când va fi Judecător
Va fi fără părtinire.
Autor: Daniel Hîrtie
E mai bine acasă la Domnul,
La sânu-I să fiu mângâiat,
Departe de tot ce-oferă omul
Ce n-are milă, nici gândul curat.
Nimic nu-i mai dulce ca locul
Pe care Isus mi-l gătește!
Curând se va stinge tot focul,
Tot valul ce-aici mă zdrobește.
Mi-e dor de-al meu tată,
De frați și prieteni plecați,
În lacrimi mi-a fost viața toată,
Printre spini mi-au fost pașii purtați.
Tu ai numărat lacrimile mele
În ceasul când singur plângeam,
Doar Tu m-ai umplut de putere
Când slăbit în trup mă simțeam.
Îți mulțumesc pentru a Ta alinare
Ce mi-o dai prin cuvânt inspirat,
Tânjesc după a Ta înviorare,
După cerul pe care l-am visat.
Nimic nu-mi doresc drag Isuse
Decât privirea-Ți ca de soare,
Să fie încercările-mi apuse,
Să vină slava-Ți viitoare!
Autor: Daniel Hîrtie
Mesageri din noua eră
Nu mai vreți să fiți smeriți,
Aveți viața prea prosperă
Bucurându-vă de-arginți.
Cel pe care ÎL vestiți
S-a născut în loc umil,
Azi ne cheamă să fim sfinți
Și sinceri ca un copil.
Însă am pierdut busola
Ce ne-arată simplitatea,
Într-o lume ca Sodoma
Nu reprezentăm dreptatea.
Binecuvântat nu-nseamnă
Să te scalzi în opulență,
Trăim cea mai mare dramă,
Ne lipsește-a Sa prezență.
În zadar dezbatem dogma,
Tainele Apocalipsei,
Dacă am rămas cu forma
Din efectele credinței!
Strecurăm țânțarii nopții
Și-nghițim cămila lumii,
Parcă ne-am pierdut cu toții
De pe calea mântuirii!
Am rămas doar cu frumosul
Care nu ne încălzește,
Căci satana, urâciosul
Zi de zi ne amăgește.
Cine crede că-i om vrednic
De-a fi ucenicul Lui,
Să se uite dacă-n sfeșnic
Are focul Domnului.
Mulți slujesc cu burta plină,
Nu mai știu ce este lipsa,
Nu au ungerea divină
Doar pe buze au credința.
Semnul că mai ești pe calea
Cea trasată de Isus,
E smerenia, umblarea
După lucrurile de sus.
Altfel, faci doar gălăgie
Chiar de ai un nume mare,
În a Sa împărăție
Nu vei mai avea intrare!
Autor: Daniel Hîrtie
Biblia nu ne vrea slabi
În ce privește înțelepciunea,
Dimpotrivă, să fim bravi,
Să se mire toată lumea.
Când confunzi îndoctrinarea
Cu evlavia curată,
N-ai descoperit iubirea,
Dragostea adevărată.
Mulți sunt robii firii lor,
Își pun reguli nefondate
Pe filele Scripturilor,
Au minți, inimi încuiate.
Nu e bună calea largă
Dar nici să-ngustezi cărarea,
Ce folos să creezi zarvă
Impunându-ți încredințarea?
Când ți-e templul plin de aur
Iar tu vrei să pari smerit,
Nu ți-e firea un balaur
Ce trăiește ipocrit?
Să ai casa-n top cu lumea,
Să-mbraci haine boierești,
Dar să predici îngustimea
Nu-arăți cât de fals tu ești?
Nu se poate-a fi îngust
Sfătuind mulțimea oarbă,
Dar să ai un trai robust,
Cu săracii să n-ai treabă.
Dacă vrei să fii modest
Fii în toate ca la Carte,
Vorba, haina, orice gest,
Nu păși cu strâmbătate.
Casa, lucrurile toate
Ce le ai în jurul tău,
Să te-arate mic măi frate,
Altfel ești un fariseu.
Dacă ai muncit și ai
Tot ce ți-ai dorit în viață,
Bucură-te, nu e bai,
Dar fii sincer și veghează.
Fie că am casă mare
Sau bordei neînsemnat,
Doar credința-i o valoare
Când sunt sincer și curat!
Autor: Daniel Hîrtie
Nu știi că o inimă de om
Ce-L are pe Domnul, Stăpân,
Nu poate avea-n al ei pom
Decât rodul cel bun?
Degeaba aștepți răzbunare
Când îl provoci necugetat,
Un suflet ce are-n el, Soare,
Are pace și e minunat.
Nicicând nu întoarce un rău
Ce i se face cu multă furie,
El se încrede în Dumnezeu,
Să rănească pe altul, nu știe.
Tu ești vulnerabil și aspru
Când ești, uneori, nedreptățit,
Te răzbuni și ești acru
Cu omul ce te-a nesocotit.
Nu crezi că e vremea schimbării
Când trebuie să fii om bun?
Să aplici regula iertării
Celor ce “îmi pare rău” îți spun?
Credința se vede prin fapte,
Când ești scuipat și disprețuit
Dar poți să mergi mai departe
Fiindcă ești om pocăit.
Iubirea de Dumnezeu se vede
Prin modul cum te raportezi
La omul ce-n față te jignește
Așteptând să te enervezi.
Când totul e soare și pace,
Când nimeni nu-ți face rău,
E ușor să spui că îți place
Să fii copilul lui Dumnezeu.
Dar testul suprem ce arată
C-ai fost transformat de Cuvânt,
Se dă când primești judecată
Și-oferi în schimb, iubire și cânt.
Aceasta e arta credinței,
Mireasma ce vine din Hristos,
Când stai în fața umilinței
Să taci și să zâmbești frumos.
Autor: Daniel Hîrtie
Privește înainte să-L vezi pe Dumnezeu,
La stânga sau la dreapta e un dușman al tău,
Încrede-te oricând în Cel ce te-a creat
De vrei să fii statornic, curat și neschimbat.
Oricât ar fi de dulce, de cald, de omenos,
Tot vei ajunge-odată să vezi că e spinos,
Că omul, azi zâmbește când binele îi faci
Iar mâine te urăște când nu-i mai pui în saci.
La orice pas din viață există un Irod,
Un Iuda, un “prieten” cu fapte de aprod,
Când nu mai poți s-oferi, atenție, iubire,
Primești scuipat și hulă, loviri, dezamăgire.
E-atât de falsă lumea cu-a ei apreciere
Ce ți-o aruncă-n grabă luându-ți din putere,
Iar tu pricepi târziu c-ai fost mușcat ușor
De șerpii veninoși ce n-au un sfânt fior.
Când văd c-ai fost trântit și zaci nemângâiat
Te asupresc rânjind crezând că n-au păcat,
Dar sunt cei mai demonici, mai cruzi și mai tâlhari,
Că ei păzesc doar reguli și sunt robiți de bani.
N-au fost nicicând atinși de harul lui Hristos,
Ci-au fost dresați, de mici, în mod religios,
N-au cunoscut iubirea ce vine din Cuvânt,
Puterea care schimbă o inimă și-un gând.
Pe chip au iadu-ntreg, furia și frustrarea,
Privirea lor nu-arată c-au cunoscut cărarea
Ce duce la Hristos, la casa cea eternă,
Ci mai degrabă-n chinul care va fi în gheenă.
Doar omul ce-a gustat dulceața mântuirii
Emană bunătate, nu este robul firii,
Nu caută defecte, nu râde de-un căzut,
Ci-n milă, îl ridică, fiindcă iubește mult!
Așa e omul simplu ce-a cunoscut iertarea,
Din groapa cea adâncă, salvarea, ridicarea,
Nu uită îndurarea, spălarea de păcate,
Iubirea lui Hristos ce i-a dat demnitate.
Ne fie, toată viața, privirile îndreptate
Spre Stânca ce dă viață, iertare de păcate,
Purtând pe chip speranța, al veșniciei soare,
Să nu ne mai înfrice vreo umbră trecătoare.
Autor: Daniel Hîrtie
Am ales să duc poveri
Ce mi-au aplecat ființa,
Să uit greul cel de ieri
Și să-mi întăresc credința.
Am ales să tac, să gem
În adâncu-mi sufletesc,
Pe Isus Hristos să-L chem
Să m-ajute să-L slujesc.
Am ales să am privirea
Îndreptată spre cunună,
Să nu am nicicând menirea
De o viață, aici, mai bună.
Am ales să merg ‘nainte
Și să mă ridic de jos,
Să nu ascult de cuvinte,
Că m-a lepădat Hristos.
Am ales să iert greșeala
Celui ce m-a ponegrit,
Să nu accept îndoiala
Că nu aș fi mântuit.
Nu mai aștepta să-ți spună,
Cineva, c-ai fost iertat,
Crede-n mâna Lui, cea bună,
În Hristos, cu-adevărat.
Numa-n El să ai speranță
Și să te încrezi deplin,
Nu în omul ce te lasă
Să ajungi căzut, în chin.
Scoală-te din întristare
Și pășește cu avânt,
Cu mult patos în lucrare
Pentru Numele Cel Sfânt.
Nu lăsa să treacă ceasul
Pe care nu-l mai întâlnești,
Folosește-ți mintea, glasul,
Pe Hristos să-L preamărești!
Autor: Daniel Hîrtie
Vopsind mereu peste rugină
N-ai să culegi decât regret,
Că răul zi de zi se-adună
Și minți cu simțul de poet.
Așa fac mulți crezând că-i bine
Ca să zidească pe noroi,
Iar când furtuna vieții vine
Vedem că Domnul nu-i cu noi.
Îl porți pe om prin ficțiune
Și-l faci să simtă că e zeu,
Nu-i spui despre deșertăciune,
Că tot ce face este rău.
Nu-ntotdeauna ni se cere
Să gâdilim, să-ncurajăm,
Gunoiul de sub lăicere
Nu trebuie să-l ascundem.
E-adevărat, trebuie zidire,
E necesar să ridicăm,
Dar unde e nelegiuire
Este păcat să lăudăm.
Acolo unde e durere,
Unde-s regrete și suspin
Să nu-aruncăm cuvinte grele
Ce pot să frângă un destin.
Dar unde-i râs și voie bună
Chiar de-i păcatul înălțat,
Mânia Domnului se-adună
Când nu vestesc mesaj curat.
Chiar și în viața-mi personală
Să nu-mi aloc cuvinte dulci,
Când simt că moartea e în oală
Să nu alerg după năluci.
Să-mi recunosc vinovăția
Și fapta care mă dărâmă,
De vreau să-I văd împărăția
Nu pot cu lauda de mână.
Sinceritatea-i o virtute
Iar adevărul ne dă viață,
Tot ce e fals, miroase, pute,
Să nu dai, cu minciuni, speranță!
Autor: Daniel Hîrtie
El S-a ‘nălțat, eu mă smeresc
Supus doar voii Sale Sfinte,
Aș vrea să-I spun că îL iubesc
Mergând pe calea Lui, ‘nainte.
Mă țin de-a Sa promisiune
Că va veni din nou pe nori,
Și-i va lua cu drag la Sine
Pe sincerii frați și surori.
Până atunci să ne silim
Să ducem lumii Vestea Bună,
Pe Dumnezeu să îL iubim
Pășind ‘nainte spre cunună.
Să nu mai batem pasu-n loc,
Ci s-alergăm cu stăruință
Cuprinși de-al Duhului Sfânt foc
Să trăim viața prin credință.
Autor: Daniel Hîrtie
Cât timp oferi ești căutat
Și folosit, stors de putere,
Când ai căzut ajungi uitat,
Nu valorezi două pingele!
Cât timp ajuți ești măgulit
Cu vorbe și cu zâmbet fals,
Când soarta vieții te-a trântit
Ajungi un singuratic ars.
Nu mai contează caracterul
În lumea celor falși, murdari,
Toți au pe buze, raiul, cerul,
Da-n fapte nu-s spirituali.
Când ești în topul căutării
Ești ca magnetul, atrăgător,
Te înconjoară vânzătorii
Să le poți face jocul lor.
Dar după ce ajungi sleit,
Uscat, lipsit de sănătate,
Te-ntrebi mirat, dezamăgit:
Unde e dragostea de frate?
Dac-ai găsit un om frumos
Și-ai observat că-n el e cerul,
Privește-l prin Isus Hristos
Și prețuiește-i caracterul.
Nu-l folosi pe omul bun
Ca pe un lucru oarecare,
Că vei culege, lacrimi, scrum,
Fățărnicia-i pieritoare.
Autor: Daniel Hîrtie
Dumnezeu mi-a scos în cale
Frați prin care-s mângâiat,
Petru-asemenea lucrare,
Fie-n veci de veci lăudat!
Patria din care vin
E mai rece cu-a mea viață,
Dar trăind ca peregrin
Ies, din când în când, din gheață.
Prețuirea li-i precară
Când te au mereu aproape,
Toate-ncep ca să îi doară
Dacă nu te dau deoparte.
Dar cel care nu te vede,
Tare des, te mai dorește,
Simte că prea multe pierde
Dacă fața nu-ți zărește!
Domnul face mari minuni
Cu acei ce îL slujesc!
Le scoate-n cale oameni buni
Doar prin harul Său, ceresc.
El, cunoaște orice rană
Ce o tăinuiești plângând,
Pe toate, pe nume, le cheamă
Liniștindu-ți tristul gând.
Nimeni nu-i ca Dumnezeu,
Drept, milos și-ndurător!
Omul, te leapădă la greu,
Doar Hristos ți-e ajutor.
Cu adâncă prețuire
Vreau să-Ți mulțumesc frumos!
Ești, Isus, a mea iubire,
Prieten bun și credincios.
Lasă-Ți pacea peste cei
Ce iubesc mila, dreptatea,
Iar celor trufași și răi
Schimbă-le prioritatea.
Dă-le gânduri bune, sfinte,
Să Te iubească pe Tine,
C-atunci sigur au în minte
Să iubească pe oricine!
Autor: Daniel Hîrtie
Ador caracterul frumos,
Omul cu gândul curat
Ce-L are, ca Domn, pe Hristos,
Născut din nou, nu doar botezat.
Îl vreau să îmi fie aproape
Când sufăr, când râd fericit,
Să-l am bun prieten, ca frate,
C-atunci mă simt îmbogățit.
Nu contează, deloc, avuția
Ce constă în vrafuri de-arginți,
Mă impresionează modestia
Oamenilor săraci, dar sfinți.
Se caută aspectul exterior
Al celor ce dau bine pe sticlă,
Dar când te lovești de lăuntrul lor
Le vezi valoarea, cât este de mică!
După eticheta ce-arată seninul
Se-ascunde furtuna cumplită,
De nu ești atent, ți se frânge destinul,
Căci aparența este o mare ispită!
Rămân cu-ale mele principii
Ce-mi asigură liniștea sufletească,
Nu voi accepta noile indicii
Ce vor, cu aspectul, să mă amăgească.
Ador tot ce lumea nu vede
În omul ce-ascunde comori,
Doar acolo, cerul, se întrevede
Când, prin Hristos, descoperi valori.
Autor: Daniel Hîrtie
Iubirea-i poruncă, nu-i opțiune,
E datorie scrisă-n Cuvânt,
E cea mai mare minune
Să iubești necondiționat, oricând!
Nu-i după haină, după nume
Sau după binele făcut,
Ci-i după trimiterea în lume
De-a fi creștin, iubind, practicând!
E ușor să-ți iubești binefăcătorul,
E frumos și-i omenește, vorbind,
Dar este greu să oferi ajutorul
Și iubirea, celui ce te-a pălmuit!
Nu-i nimeni vrednic de-a fi iubit
Dar, prin Hristos, avem datorie:
Pe cruce, cu viața Sa, a plătit
Ca tu și eu, să avem mântuire!
Iubește cât se poate de mult
Și vei primi răsplătire cerească!
Iartă vorbele ce te-au durut
C-aceasta-i trăirea creștinească!
Când ești alungat și scuipat,
Când suferi, pe nedrept, ocară,
Amintește-ți de chinul îndurat
De Hristos, și n-o să te doară.
Atunci vei atinge înaltul iubirii,
Ce, omenește, nu-i cu putință!
Dar merită, de dragul mântuirii,
Să iubești deplin, prin credință!
Autor: Daniel Hîrtie
Nimic nu faci fără Hristos,
Nici o valoare n-ai făr’ El!
Căci omu-i slab și păcătos,
Este ca praful din ungher.
Într-o secundă poți să pierzi
Tot ce ai strâns inteligent!
De ce nu vrei să te întrebi,
De ce n-ai liniște în piept?
Ești zbuciumat, debusolat,
Căci banii nu te-au împlinit,
De când te știi ai alergat
Și tot nu ești om fericit!
Un vânt te-a clătinat și zaci
În negură și-n deznădejde,
Nu știi, deloc, ce să mai faci
Când vezi că viața ți se pierde!
Ar fi frumos și de dorit
Să vii la El, așa cum ești,
De Dumnezeu vei fi primit
Și-n veci n-ai să mai rătăcești!
Nu mai purta poveri și greu
Căci vei cădea definitiv!
Împacă-te cu Dumnezeu,
Crezând în Fiul Său iubit!
Autor: Daniel Hîrtie
Nu mă tem de-amenințarea
Valului ce stă să vină,
Dumnezeu, îmi e salvarea
Din necaz, îmi e lumină!
Nici de criza ce se-anunță
Ca fiind cea mai cumplită!
Pe genunchi, a mea ființă
Se apleacă, El, m-ascultă!
Pot să vină mari războaie,
Secetă, foamete-n lume,
Cred că-mi va trimite ploaie
Când în jur e uscăciune!
Nici chiar moartea nu mă-nfrică,
Eu, am loc în cer, acasă,
Ai Lui, îngeri mă ridică
Și-am plecat spre noua viață!
Cânt și-L laud pe Mesia,
Lui mă rog, îi mulțumesc!
De la El mi-e bucuria,
Doar prin El, mă-nviorez!
Bolile nu-mi iau tăria
De-a-I cânta cu voioșie,
Văd, prin Duhul, veșnicia,
Scumpa Lui, împărăție!
În curând ajung la El,
Dragul inimii din mine,
Ținta mea-i Isus, spre cer
Azi privesc cu bucurie!
Autor: Daniel Hîrtie
Un om de nimic, se vede ușor
Când scoate gunoaie pe gură,
Este nociv, nespus de-otrăvitor,
Te minte, râde de tine și-njură.
Nicicând nu-accepta, la taifas,
Să pierzi timp cu-așa om stricat,
Vei pierde tot uleiul din vas,
Vei ajunge cu Domnul, certat!
Stai departe de cel nesfințit
Ce-ți spune că viața-i plăcere,
Că-i totul să fii fericit
Când firea, prin pofte, o cere.
Iubește părtășia cu frații curați
Ce n-au vicleșug, nici prostie,
Apreciază-i pe cei devotați
Credinței, ce n-au viclenie.
Nu te uni cu vânzătorii cei falși
Ce n-au caracter, omenie,
Nu fi prieten cu-acei ce-s părtași
La fapte păcătoase, de rușine.
Pe scaunul celor batjocoritori
Nu te-așeza, stai departe,
Fugi de oamenii răufăcători,
De cei ce trăiesc în nedreptate!
Caută să fii pe placul Scripturii,
S-asculți de-al ei sfat duhovnicesc,
Părăsește calea urâciunii
Dac-ai fost atras într-un cerc vicios.
Iubește-i pe oameni, dar nu păcatul,
Fă bine celui lipsit, în nevoie,
Văduvei, nicicând să nu-i muți hatul,
Pe rana celui căzut să torni aloe.
Atunci vei trăi cu folos în lume,
Când pentru cei din jur te jertfești,
Căci nu-i mai mare dovadă de iubire
Ca atunci când, pentru alții, te dăruiești!
Autor: Daniel Hîrtie
Ferește-mă de judecată,
Să nu acuz, ci să mă rog,
Să am o inimă curată,
Să nu fiu al satanei rob!
Să nu dărâm cu vorba aspră,
Să nu rănesc pe cel căzut,
Să am o inimă de tată,
Smerit, supus și să Te-ascult.
Să nu arunc nicicând cu piatra
În cel ce-i prins făcând păcat,
Ci să-nțeleg că judecata
O face Cel ce este Preaînalt!
Să-mi văd păcatul, falimentul,
Să-ndrept ce este strâmb și rău,
Să-mi urmăresc mereu defectul,
Ajută-mă, o, Domnul meu!
Călcând pe urma celui slab,
Căutând să-i denigrez trăirea,
Am toate șansele să ard
În iad, să îmi pierd mântuirea!
Să lupt cu eul meu, cu firea,
Să mă sfințesc, să fiu om bun,
Să-nvăț de la Hristos, iubirea,
Voiesc doar Lui, să mă supun!
Dac-ai luptat să scoți în față
Păcatul celui de lângă tine,
Să te-aștepți ca-n a ta casă,
Să culegi plâns și rușine!
Autor: Daniel Hîrtie
În lumea-aceasta nu am drepturi
Căci sunt străin și călător,
Mă-ndrept spre alte orizonturi,
Spre țara fără plâns și dor!
Din ce credeam că se cuvine
Să fie-al meu, am renunțat,
Căci n-am să iau nimic cu mine
Decât ce sus am adunat!
N-am strâns gunoaie pământești
Că-n ceruri străzile-s de aur,
Prin părtășii mă-nveselești
Căci frații mei, îmi sunt tezaur!
Să fiu al Tău, să Te slăvesc,
E tot ce-mi mai doresc, Isuse!
Să mă smeresc, să mă sfințesc
Căutând comorile-Ți nespuse!
Să las în jurul meu lumină,
Să mângâi, să ridic căzuți,
Prin vorba mea s-aduc odihnă,
Să surp a-i necredinței munți.
Ajută-mă să-Ți fac lucrarea
Cu bucurie, cu mult elan,
Iar când sfârși-voi alergarea
Să mă primești în Canaan!
Autor: Daniel Hîrtie
Când iertarea nu-i dumnezeiască
Ți-amintești și suferi în ascuns,
Dar când viața ți-e duhovnicească,
Ierți și faci și-un bine-n plus.
Dacă-ți lași umbrită zilnic fața
Când îl vezi pe cel ce ți-a greșit,
N-ai să simți în suflet pacea,
Nu-așa iartă omul pocăit!
Fericirea-n inimă se-așterne
Când nu ții pe nimeni apăsat,
Cât de tare duhu-n tine geme
Când nu vrei să ierți cu-adevărat!
Unde nu există dragoste cerească,
Nu-i iertare sfântă, pură,
Este doar o formă omenească,
O iertare la nivel de gură.
Vreau să-ți spun amice, cu durere:
Mântuirea ta-i cu semnul întrebării
Când nu ierți cum Biblia îți cere,
Ca Hristos, ca Domnul îndurării!
Autor: Daniel Hîrtie
Primește-mi lacrima fierbinte
Și mulțumirea-n rugăciune,
Că-mi porți de grijă, scump Părinte,
Și îmi faci zilele mai bune!
Nu merit bunătatea-Ți dulce,
Nici harul Tău, să mă-nsoțească,
Dar mă ajuți să port o cruce
Gândind la viața cea cerească.
Îmi știi gândirea, simțul gingaș,
Dorința inimii ce-Ți spune:
Mă du în sfântul, Tău, locaș,
Departe de această lume!
Departe de-orice chip fățarnic
Ce amăgește-un sincer suflet,
Ce din iubire este darnic
Și face bine-n al său umblet.
Am întâlnit atâtea inimi
Ce plâng în urma înșelării,
Mulți poartă în cuvinte, spini,
Sunt slujitorii denigrării!
Ferește-mi pasul de-a lor ură
Și fața de a lor furie,
Fă-mi inima miloasă, bună,
Să fiu cu Tine-o veșnicie…
Căci viața-i scurtă, e-o secundă,
E-o trecere-n abis sau rai,
Depinde ce lăsăm în urmă
Prin alegeri și prin trai!
Ajută-mă să-Ți port mesajul
Și dragostea-Ți nemărginită,
Să mă păzești de anturajul
Ce poate-atrage-ntr-o ispită!
Acum când toate se agită,
Când vântul suflă necredință,
Ține-mi picioarele pe Stâncă
Și dă-mi în luptă, biruință!
Nu e mai mare realizare
Ca bucuria, pacea-n Tine!
Căci lumea este trecătoare,
Dar tot ce ne dai Tu, rămâne!
Autor: Daniel Hîrtie
La Tine este îndurare,
Scăpare din necaz, din greu,
Nu-i nimeni să mai dea iertare
Cum dai, Isuse, Domnul meu!
Oricât de bun ar fi un om,
Tot și-amintește, de-i greșești,
Lovind al amintirii pom
Cad uscăciuni vechi și firești.
Așa e omul, ține-n seamă
Păcatul, fapta nesfințită,
Din când în când te mai înțeapă,
Te iartă, însă nu te uită!
M-aplec în fața Ta, Părinte,
Știind că-s cel mai vinovat!
Tu, nu ceri dinte pentru dinte,
Ci-un sincer plâns pentru păcat.
De-atâtea ori Ți-am călcat harul
Cu pasul meu nechibzuit,
Dar vin zdrobit precum tâlharul,
În raiul Tău, să fiu primit!
Primește-mi ruga, plânsul, focul
Ce arde în lăuntrul meu,
Tânjesc s-ajung unde mi-e locul,
În ceruri, doar prin harul Tău!
Nu vreau să bat pasul pe loc,
Să mă complac în compromis,
Să nu fac al satanei joc,
Căci Tu, pe cruce, l-ai învins!
Ajută-mă să-nving și eu,
Plăceri, chemări ispititoare,
Să fiu umplut cu Duhul Tău,
Să nu răspund la provocare.
Presimt că-i lumea spre final,
Căci va veni-n curând răpirea,
Căci mult din cale nu mai am
Și voi sfârși lupta cu firea!
Autor: Daniel Hîrtie
Vestiți-L pe Hristos.
C-aveți de El, ce spune…
Murit-a la Calvar,
Pentru întreaga lume!
Aveți o Carte Sfântă
Ce are putere mare!
De ce să predicați
Povești nemuritoare?
Citiți și cercetați
Aprofundând Cuvântul,
Nu vă legați de oameni
Ce au în ei pământul.
Nu spuneți vorbe goale
Lipsite de valoare,
Când Biblia-i supremă
Și-i plină de izvoare!
Fiți oameni responsabili
Când faceți afirmații
Pe seama Duhului Sfânt,
Nu spuneți fabulații.
Nu preluați o spusă
Din falsuri, auzită,
Când Biblia-i concretă,
Dar trebuie citită.
Salvați mulțimi din iadul
Cel care o să vină,
Vestindu-L pe Isus
Și marea Sa, lumină!
Săpați în sulul Cărții
Ce încă stă deschis,
Cât este libertate,
Cât harul nu s-a-nchis.
S-o strângeți în hambarul
Din inima ce bate,
Apoi să o vestiți
Cu drag și cu dreptate.
Trăiți ca fii ai zilei
În faptele curate,
Să împletiți slujirea
Cu vorbele sărate…
Că doar atunci vor fi
Și roade pe măsură,
Când Duhul Sfânt va curge
Ca un izvor, pe gură!
Autor: Daniel Hîrtie
De n-ai fi a mea iubire,
Sprijin tare și alin,
Ar fi fost nenorocire,
Viața mea, doar plâns și chin!
De la Tine-mi curg izvoare,
Tot elanul de-a cânta,
Unde-aș mai găsi, eu, oare,
Bunătate ca a Ta?
De pe patul de durere
M-ai luat, m-ai ridicat,
Mi-ai dat pace și putere,
Rănile mi le-ai legat.
Mi-ai trasat o cale nouă
Să pot merge bucuros,
Să mai am parte de rouă
Nu doar de un drum spinos.
Nimeni nu poate să facă
Minuni, semne, vindecări,
Sacul jalei să-l desfacă,
Să reverse îndurări!
Pentru toate-Ți mulțumesc
Și declar cu fermitate:
Drag Isuse, Te iubesc
Și-Ți slujesc până la moarte!
Autor: Daniel Hîrtie
Prietenii de vreme bună
E ușor să îi găsești,
Dar când treci printr-o furtună
Nicicând nu-i mai întâlnești!
Pentru râs și voie bună,
Pentru masa cu belșug,
Oamenii, ușor, se-adună
Căci nu-i pui să tragă-n plug!
E mai greu la suferință,
La nevoie, la durere,
Doar cei care au credință
Pot să-ți fie mângâiere!
Nu-ți mai lăuda amicii
Care-ți vin la sărbătoare,
Doar necazu-ți dă indicii
Care-i om cu suflet mare!
Când ajungi sărac, căzut,
Când, ca Iov, te suflă vântul,
Vezi cât te iubesc, de mult,
Cei ce îți umbresc pământul!
Când te scuipă omenirea,
Când nu faci două parale,
Vezi în care e iubirea,
Care-i om bun, de onoare!
Ia și-nvață mai ‘nainte
De-a cădea în disperare,
Dragostea, nu-i în cuvinte,
Ci-n iubirea jertfitoare!
Dacă vrei un prieten dulce
Care nu-ți trădează viața,
Este Cel ce-a stat pe cruce,
E Isus Hristos, Speranța!
Fără El, nu-ți afli sensul,
Împlinirea, vindecarea,
Când la om găsești disprețul,
La Isus Hristos, iertarea!
Autor: Daniel Hîrtie
Ce bun și sincer te-am știut,
Când n-aveai nume și nici faimă!
De ce, iubirea ți-ai pierdut
Și simplitatea vieții, dragă?
De ce nu te cobori din dud,
Zachee, frate foarte mândru?
De ce-ai uitat că omu-i scund
Și-l poate înghiți pământul?
Erai smerit, cu capul jos,
În ochi aveai izvor de lacrimi,
Iar azi…mă ocolești fălos
Și ești supus atâtor patimi!
Când nu aveai decât o haină,
Un blid umplut pe jumătate,
Aveai o inimă umană
Și-un dor aprins, de cer, de frate!
Oricând se poate-ntoarce roata
Și-ajungi sărac, într-o clipită!
Mai bine-i să-ți faci judecata,
Să îți faci inima smerită.
Să-ți amintești că e mai simplu
Să ajungi jos, decât să urci,
Să nu mai fii atât de mândru,
Că nu știi clipa când te duci!
Smerenia-i cea mai înaltă,
E-o stare după voia Lui,
Cu ea nu vei cădea vreodată,
Cât ești pe brațului Domnului!
Mândria-i zona cea mortală,
Din ea, nu scapi nevătămat,
Coboară-te, să fugi degrabă,
De vrei să mai poți fi salvat!
Autor: Daniel Hîrtie
Când în lume-s atâtea dureri,
Voi vă certați de la nimicuri…
Aveți prea multe gunoaie, averi,
Acestea toate-s mizilicuri!
De la prea bine-aveți scandal
Și certuri care nu-și au rostul,
Fiindcă ați călcat pe har,
Lăsând deoparte ruga, postul.
Apropiați-vă de Domnul
Și nu lăsați loc pentru-acuze,
Nu vă mai este dulce somnul,
Iar stările vă sunt confuze.
Fiți oameni înțelepți, maturi,
Căci viața trece-atât de iute!
De ce vă adresați injurii
Și-apoi…vreți, Domnul, să v-asculte?
Să nu vă prindă noaptea, somnul,
Învăluiți în neiertare,
Căci dacă-n noapte vine Domnul,
Veți sta în veșnică pierzare!
Ca mâine-ajungeți expirați,
Bătrâni cu amintiri murdare,
Căutați, degrabă, vă-mpăcați
Și nu mai stați în supărare!
Lăsați motivele ce-s slabe,
Ce n-au un gram de greutate,
Niciunul nu aveți dreptate,
Ci sunteți plini de răutate!
Dac-ați fi fost săraci și goi
Vă prețuiați cu scumpătate,
Dar dac-aveți și car, și boi,
Vă țineți inimile-ncuiate.
Opriți-vă! Cereți lumină
Și dragoste pentru iertare,
Altfel, nu veți avea odihnă,
Nici fericire viitoare!
Autor: Daniel Hîrtie
Să dai cu piatra e ușor,
E greu să vindeci prin vorbire,
Fii slujitor vindecător,
Nu solul răului, creștine!
Să spui cuvinte ce rănesc
E simplu pentru orișicine!
Dar e un har dumnezeiesc
Să vindeci inimi prin vorbire!
Decât să fii un spin mereu
Mai bine-o floare parfumată,
Un om trimis de Dumnezeu,
În lumea rea și vinovată.
Să ștergi o lacrimă pe-obraz,
Să mângâi fața oblojită,
Să simți cu cel ce-i în necaz,
Contează mult și merită!
Dac-ai zdrobit un suflet trist
Și n-ai știut să-i dai alinul,
Nu vei ajunge-n Paradis,
Ci-n iadul veșnic ți-e destinul!
Hristos, nu vrea răufăcători,
Ci oameni sinceri, cu iubire,
Să fie-n fapte ziditori
Și să se lepede de sine.
Ajută-mă, Isus Hristos,
Să fiu un rob pe placul Tău,
Nu mândru, nici lăudăros,
Ci-un sol trimis de Dumnezeu!
Autor: Daniel Hîrtie
În ziua bucuriei tale
Să-L binecuvântezi pe Domnul,
Dar și în vreme de-ncercare,
Când nu-ți mai este dulce somnul.
Creștinul nu se-ndepărtează
De Dumnezeu, în bogăție,
Dar nici nu se delimitează
De pocăință, în urgie.
Rămâne drept, constant pe cale,
Slujește plin de bucurie
Când țarina e roditoare,
Dar și prin cruntă sărăcie!
Creștinul, prin furtuni cumplite,
Prin zile calde și senine,
Nu-și vinde pentr-un borș de linte,
Credința, merge înainte!
Cum este mersul tău pe cale?
După cum e împrejurarea?
Ești creștin la sărbătoare?
Dar când vine strâmtorarea?