Poezii – Daniel Hîrtie

Autor: Daniel Hîrtie

Orice cuvânt rostit din răutate
E ca pelinul care otrăvește,
Chiar și vorbirea cu dreptate,
Din răutate, nu zidește.

Mustrarea nu se face-n văzul lumii
S-arăți cât ești de știutor,
Ci în ascuns, dovada înțelepciunii
O manifești vrând bine tuturor.

Trăim o vreme foarte tulburată
De oameni care cred că știu ceva,
A corecta o vorbă neînțeleaptă
Nu-nseamnă ca să râzi de cineva.

Comentatori și critici, o mulțime,
Au apărut, te miri, de nicăieri,
Nu fac nimic, aduc dezamăgire,
Pe umerii cei obosiți, ei, pun poveri.

Lucrarea lor nu va aduce roade,
Ci doar războaie, certuri fără sens,
Răstălmăciri, aruncatul cu noroaie
În cei ce fac ceva prin univers.

Verifică-ți slujirea ce o faci
Și-ntreabă-te ca niciodată,
Domnului, mai poți să-I placi
Când n-ai făcut, nimic, în viața toată?

Autor: Daniel Hîrtie

Să urc spre Muntele Cel Sfânt
Cu harfa mea în mână,
E harul Tău, să-mi dai avânt,
Ce fac, vreau să rămână.

Să nu mă las cuprins de somn
În era adormirii,
Să pot veghea, să Te am Domn
Pe drumul mântuirii.

Mândria, eul cel dușman
Să nu mă biruiască,
Căci vreau spre cer, spre Canaan
Slujirea-mi să sporească.

Iar când vin valurile mari
Să nu îmi stingă focul,
Că cei ce-L au pe Domnu-s tari,
Își cunosc bine locul.

E vremea celor ce privesc
Și râd de-acei ce lucră,
Doar cei smeriți se mai trudesc
Și-n Duhul Sfânt, ascultă.

Cei care nu urnesc un pai
Nu pot ca să greșească,
Dar vor rămâne fără grai
În clipa judecătorească.

Va fi o zi cu-n mare-apus
Al vorbelor murdare,
Când, Însuși, Regele Isus,
Va face-o demarcare.

Toți hulitorii vor găsi
Ce-au semănat în vale,
Iar slujitorii vor primi
Cununi strălucitoare.

Autor: Daniel Hîrtie

În creștinism nu este stres
Căci e păcat, e îngrijorare,
Această ciumă ucide des
Și-aduce multă disperare.

Când n-ai credință în Hristos
Te usuci ca râma pe uscat,
Alergi fără nici un folos
Și zi și noapte ești stresat.

Tot ce-aduni grăbit, ușor,
Se risipește cu grăbire,
Că-n lumea nedreptăților
E-atât de multă amăgire!

Crezând că realizezi ceva
Călcând piciorul cel sărac,
Ți se distruge viața ta,
Dezlegi al suferinței sac.

O pâine, de-o obții cu silă
În urma faptelor murdare,
Nu-ți va aduce-n trup odihnă,
Ci un final cu clipe-amare.

Mai bine e să ai puțin
Dar să fii binecuvântat,
Decât să chinui un destin
Ca să poți fi îndestulat.

Vei fi un suflet fericit
Când vei fi bun și drept pe cale,
Că nu e om mai împlinit
Ca cel ce-i om, cu fiecare!

Ajută-mi, Doamne, să trăiesc
Cu cinste printre muritori,
Să nu spun că Te iubesc
Dar să fiu cu-asupritori.

Autor: Daniel Hîrtie

M-apropii, cu fiecare zi ce trece,
De ceasul plecării, acasă,
Nu-n toate trăit-am de zece
Dar mă căiesc, Isuse, că-mi pasă.

Prin ale mele fapte nu-s vrednic
De-a sta în prezența feței Tale,
Te rog s-aprinzi al meu sfeșnic
Și să-mi acorzi, cu milă, iertare.

De câte ori mi-am propus sfințirea
M-au izbit valurile ispitirii,
Dar n-ai îngăduit nenorocirea
De-a mă lăsa în groapa pieirii.

De-acolo de jos, din țărână
Te-am chemat cu lacrimi, în tăcere,
Mi-ai întins, iubitor, a Ta mână
Și m-ai ridicat din multa-mi durere.

Ca Petru, m-am încrezut în mine
Și-n ale mele puteri foarte limitate,
Dar când m-am văzut în ruine
M-am rușinat și ți-am dat dreptate.

Nu-i nimeni mai slab decât mine,
Mai păcătos, și mai vulnerabil!
Ce-aș fi făcut fără a Ta iubire
Într-o lume în care răul e sustenabil?

Îți mulțumesc pentru că-ți pasă
De tot ce trăiesc și ce simt!
Îmi pui, cu iubire, pâinea pe masă
Și nu mă lași orfan, nici părăsit.

Te rog să mă ții sub a Ta ocrotire
Până în ceasul chemării la cer,
Păstrează-mă curat în gândire
Pășind cu elan spre Paradisul etern.

Autor: Daniel Hîrtie

De la “cel mai bun” ne vine
Decăderea spirituală,
Căci iubirea cea de sine
Este păcătoasă, goală.

Îl clasificăm pe om
După nivel profesional,
Chiar de n-are rod în pom
Și nu e spiritual.

Trăim vremi de mari confuzii
Când vedem încețoșat,
Tragem, prea pripit, concluzii
Despre omul talentat.

Nu la noi e diagrama
Ce arată un parcurs,
La final se vede drama
Sau răsplata de la Isus.

Mântuirea-i după roadă,
După un caracter curat,
Cu talentul faci doar zarvă
Ești, de oameni, aplaudat.

Nu există “cel mai bun”
Între ucenicii Lui,
Numai omul slab, nebun,
Vrea pe locul Domnului!

Cine uită că e rob
E pierdut de calea sfântă,
E un pai uscat, făr’ bob,
Chiar de predică sau cântă.

Prima dată-i pocăința,
Teama de Cuvântul Lui,
Dragostea de El, credința
Și slujirea Domnului.

Cine crede că-i altfel
N-are inima curată,
Când se pune-n față el
Este demn de judecată.

Autor: Daniel Hîrtie

Dă-mi o inimă aleasă
Care să îți fie casă,
Să fii Domnul ei, pe veci,
Și din ea, să nu mai pleci.

Să nu stea în ea, durerea,
Ci doar pacea, mângâierea,
Fie-n ea, izvor de viață
Ce dă altora speranță.

Nici un gram de răutate
Nici un gând de nedreptate,
Nici o tainică simțire
Ce naște dezamăgire.

Dragostea, iubirea, mila,
Nu cârtirea, nici iuțimea,
Dorul pentru Paradis,
Să păzească tot ce-i scris.

Dă-mi o inimă curată
Și un puls care Te-așteaptă,
Bată-n ritmul veșniciei
Sfântă odă a bucuriei.

Fă din inima-mi altar
Să ardă prin al Tău har,
Pân’ la ultima suflare
Să mă-nchin cu adorare.

Autor: Daniel Hîrtie

Am luat din lume tot ce se putea
Nu la fel făcut-a, fraților, și ea,
Ce-a fost bun la noi s-a evaporat
Ce-i stricat, din lume, am împrumutat.

Muzica, purtarea, hainele lumești
Le-am făcută să pară că-s duhovnicești,
Tehnica, tot luxul cel extravagant,
Ne-au luat puterea, nu-i nimic păcat.

Stau ologii, mii, la porțile de la templu
Dar nu mai pot fi una, Ioan cu Petru,
Fiecare-și vede de-ale lui dureri
Iar cărarea-i largă, cu multe plăceri.

Mor bătrâni și tineri, cad ca secerați
Căci bolnavii noștri nu sunt vindecați,
Rugăciuni prea seci, predici îndulcite
Cu dezlegări ușoare și nelegiuite.

Am cules neghina, paiele uscate
Și-așteptăm minuni, niciodată frate!
Dumnezeu e Sfânt, drept și minunat,
Nu-i mințit de oameni, nici manipulat.

Am adus Egiptul cu-ale lui bucate
Ce au alterat dragostea de frate,
Am adus dezmățul, dansuri și lumini
Și-am pierdut avântul veșnicei iubiri

Cât de greu pătrunde-n lume pocăința,
Ce ușor se pierde, dintre noi, credința!
Va veni o vreme și-i atât de-aproape
Când vom realiza c-am rămas în noapte.

Când va fi răpirea, ceasul de plecare,
Vom boci, cerând, insistent, iertare,
Dar va fi târziu pentru-a ne întoarce
După ce , strigarea, Mirele-o va face.

Am crezut că-i glumă calea cea îngustă
Prea am râs de toți, de batic și fustă,
Dar decât s-ajungi liber în păcate
E mai bine îngust dar cu demnitate.

Autor: Daniel Hîrtie

Zgârcenia te amăgește
Spunându-ți: strânge pentru tine!
Când inima ți se oprește
Ia din vraful tău, oricine.

Tot aduni, să ai, să ai
Temându-te de sărăcie,
Nu vrei să-ți construiești un rai
Ajutând cu bucurie.

Cel cu inima prea strânsă
Se usucă pentru foc,
Are poarta-n cuie, prinsă,
Dragoste, milă, deloc!

Niciodată nu zâmbește
Căci se teme de eșec,
Pe oameni, îi ocolește
Când nu-i iese un gheșeft.

Moare singur, fără nimeni
Să îi plângă amintirea,
Zgârcitul, n-are prieteni,
Nu știe ce-i omenia.

Dacă ești atins de lepra
Celor ce nu vor să dea,
Vei păți, cândva, ca Iefta
Vei da și te va durea.

Nu fi lacom de avere
Nici zgârcit cum fost-a Iuda,
Fă un bine în tăcere
Și nu-ți mai ascunde punga.

Dumnezeu ne dă la toți,
Ploaie, aer și căldură,
Fă și tu la fel, că poți,
Ajută și taci din gură.

Autor: Daniel Hîrtie

Fă din orice loc, izvoare
Ce țâșnesc spre veșnicii,
Fii un om plin de splendoare
Dând, altora, bucurii.

Fața ta să strălucească
Ca un semn al mântuirii,
Oamenii să te privească
Ca pe-un apostol al iubirii.

Cine-L are pe Hristos,
Domn, Stăpân, al vieții sale,
Are chipul luminos
Chiar și-n ziua de-ncercare.

Niciodată nu cârtește
Când furtuna îl încearcă,
Domnului, îi mulțumește
Că-i prezent în a sa barcă.

Cel ce n-are nici o țintă
Și se-aventurează-n larg,
Poate, moartea, să-l înghită
Când, Hristos, nu-i este drag.

Dar cel sincer, bun și simplu
Are inima curată,
Nu se ceartă încontinuu,
Între frați, e ca un tată.

Fii un om care crează
Punți de legături curate,
Să nu duci vorba stricată
Ce, pe oameni, îi desparte.

Vine ziua când Stăpânul
Va decide-n dreptul tău,
Să îți ușureze chinul
Sau să ți-l facă mai greu.

Fii matur, fii om de aur
Nu fi tinichea învechită,
Lasă-n urmă un tezaur,
Prin ce faci, că viața-i scurtă.

Autor: Daniel Hîrtie

Acceptă faptul că alții
Mai au de făcut și alte lucrări,
Nu toți pot fi bărbații
Ce zidesc și fac demolări.

Dacă muncești e pentru tine,
Nu-ți ia nimeni pâinea ta,
Dar nu-arunca cu jignire
În truda și slujba altuia.

Problema-i destul de acută
Când crezi că doar tu muncești,
Când devii rău ca o brută
Și-n frații tăi vrei să lovești.

Dacă ai spor și energie
Posibil să fii foarte sănătos,
Tot ce aduni se pierde pe vecie
Dacă nu-I dai și lui Hristos.

Mulțumește-I lui Dumnezeu
Pentru sănătate și putere,
Nu mai gândi greșit și rău,
Împlinește ce Scriptura îți cere.

Ce-ai face dacă într-o zi
N-ai mai putea să te miști?
Tot așa de iute și vocal ai fi
Sau te-ai întreba, de ce exiști?

E timpul să începi a gândi,
Să faci voia Celui ce te-a creat,
De n-ar fie El, singur, ai pieri
Sub valul frământărilor înecat.

Iubește-L pe Domnul și fă-ți partea
La care ai fost chemat să o faci,
Caută pacea și dreptatea
Și când nu înțelegi ceva, să taci.

Autor: Daniel Hîrtie

Mă prăbușesc sub crucea Ta
Și-Ți cer să ai milă de mine,
Să-mi vindeci toată rana grea
Pe care nu o știe nimeni.

Te chem în taină de ani mulți
Să mă strămuți în locul sacru,
Trecând pe-a încercării punți
Să nu mai fiu posac, nici acru.

De multe ori sunt un frustrat
Ce-și plânge greul suferinței,
Nu vreau ca să mai fiu legat
În lanțul trist al necredinței.

Prea multe lacrimi am vărsat
Încă din anii tinereții,
Cu boli și lipsuri m-am luptat,
Așa aflat-am sensul vieții.

De n-ar fi fost să știu amarul,
Durerea, greul și urcușul
N-aș fi primit din ceruri harul,
De nu mi-ai fi lăsat țepușul.

Îți mulțumesc pentru tot drumul
Pe care, Tu, mi l-ai trasat,
În mâna Ta mi-e tot destinul,
Fii, Doamne, binecuvântat!

Ajută-mă să fiu destoinic
De-a spune lumii despre Tine,
Să nu fiu rău, viclean, ironic,
Să-mi pot sfârși lucrarea bine.

Autor: Daniel Hîrtie

Te-am respectat ca pe un frate,
Ca pe-un prieten în Hristos,
Dar mă rănești vorbind prin spate
Și nu-i uman, nu e frumos!

Nu te-am lovit cu dușmănie
Că-n inimă n-am răutate,
Dar tu, cu-atâta bucurie
Mă condamni, mă dai la moarte!

Nu-mi știi inima-mi rănită,
Nici necazul meu din casă,
De ce porți pe vârf de limbă
Vorba cea răutăcioasă?

Mi-ai știut cuptorul vieții,
Bolile ce m-au zdrobit,
De ce vrei ca solul morții
Să m-ajungă, negreșit?

Știu, aud tot ce-n ascuns
Gura ta mă asuprește,
N-am să-ți cer nici un răspuns
Căci Hristos mă ocrotește.

El mi-e Tată, nu am altul
Să îmi apere pricina,
El mi-a șters vina, păcatul,
Tot El, îmi va da cununa.

Viața mea e-n mâna Lui,
Pâinea mea, e-asigurată,
Doar prin harul Domnului
Cânt cu inimă curată.

După ce-am să plec din lume
Rămân sfintele-armonii,
Tu, ce lași? Doar râs și glume?
Pentru ce trăiești? Nu știi?

Cercetează-ți fapta, viața,
Spusele ce n-au valoare,
Schimbă-ți inima și fața,
Fii om bun cât ești sub soare.

Autor: Daniel Hîrtie

Prea multe lucruri am schimbat
În ce privește exteriorul!
Lăuntru-i tot mai alterat
Și tot mai rece e poporul!

Am vrut s-avem condiții bune
În care eul să primeze,
Dar am alunecat spre lume,
Străjerii nu-s pe metereze.

În loc să ne sfințim trăirea
Suntem mai lâncezi pe cărare,
Ni s-a răcit, din piept, iubirea
Și dragostea mântuitoare.

Vor tinerii să schimbe modul
De închinare, de slujire,
Dar pierdem din esență rodul
Din pom, lipsește, nu-i sfințire.

Degeaba-s lucrurile noi
Iar omu-i vechi și e formal,
Dacă ni-s faptele-n noroi
Și nu sărăm prin mod verbal!

Unde nu-i post, nici rugăciune,
Nici strălucire în credință,
Degeaba-i orice întâlnire,
Trezirea nu e cu putință.

Biserica a fost chemată
Să nască fii pentru Hristos,
Nu să arate că-i bogată
Având un ambalaj frumos.

Când vin ologii sus la templu
Și se întorc, la fel, acasă,
Acel popor nu e integru
În viața cea duhovnicească.

Hristos, nu va lua la ceruri
Pereții, aurul și-argintul,
Ci sufletele celor sinceri
Ce n-au iubit prea mult pământul.

Dacă în adunarea ta
Nu sunt întoarceri la Hristos,
E timpul pentru-ați cerceta
Slujirea, traiu-ți neguros.

Biserica-i o fortăreață
Ce nu-i învinsă de dușman,
Ea trebuie mereu să crească,
Să se-înmulțească, an de an.

Să-începem renovări reale
În dreptul vieții personale,
Și-apoi țâșnivor mari izvoare
De har, treziri spirituale.

Autor: Daniel Hîrtie

Aprinde-n mine bucuria
Pe care-a stins-o suferința,
Să nu mă țină rob, mânia,
Ci doar iubirea, și credința.

Să uit trecutul unui plâns
Cu tot ce-a însemnat, frustrare,
Chiar dacă oamenii au râs
Când așteptam o ridicare.

Aprinde-n mine râvna păcii
S-o semăn între cei certați,
Să duc mesajele dreptății
Celor confuzi, debusolați.

Aprinde-n mine fericirea
De-a mă lăuda mereu cu Tine,
Să nu mai văd nenorocirea
Din valul ce lovește-n mine.

Să fiu un om lipsit de ură
În lumea-n care, ea, primează,
Să împlinesc a Ta Scriptură,
Să am o minte vie, trează.

Să nu-mi mai pese de durerea
Ce-o-ngădui peste trupul meu,
Să-mi dai prin Duhul Sfânt, puterea
De-a înțelege planul Tău.

Iar la final de alergare
Să fiu, de Tine, răsplătit,
Să uit de orice întristare,
Să fiu, Isuse, mântuit.

Autor: Daniel Hîrtie

Iubirea Ta m-a copleșit
În ceasul când mi-ai dat iertare,
Când eram cel mai oropsit
M-ai ridicat cu îndurare.

Treceau pe lângă mine mii
De oameni ce-mi dădeau disprețul,
Doar Tu-ai venit să mă mângâi
Și să plătești, pe cruce, prețul.

Ești singurul ce nu trădezi
Și nu abandonezi sărmanul,
Ridici cu milă, instaurezi
Pe cel ce-ți mai imploră harul.

De-atâtea ori m-ai ridicat
Din stările cele mai grele,
Rănile mi le-ai legat
Să mai pot privi la stele.

Sunt sărac în exprimări
Ce-ar putea să Te descrie,
Ești necuprins în îndurări
Din veșnicie în veșnicie!

Rămâi cu mine-n ceasul greu
Când lacrima-mi brăzdează fața,
Când am dureri în trupul meu
Și simt că se sfârșește viața.

Mă-ncred în Tine, Domnul meu,
Ești al meu, ceresc, bun, Tată,
Poartă-mă spre cerul Tău
Chiar prin suferința-mi toată.

Dincolo de tot ce simt,
De furtună, de durere,
Cred că-n mana Ta, eu sunt
Zi de zi, că-mi dai putere.

Fie Numele-Ți slăvit
De-orice gură ce vorbește,
Meriți ca să fii cinstit
De-orice om care trăiește.

Primește-mi gândul cel curat
Care vrea să-Ți mulțumească,
Iartă-mi tot ce Te-a-ntristat
Prin trăirea-mi pământească.

Autor: Daniel Hîrtie

Privesc la palma mamei
Și-mi văd trecutul meu,
Cu anii plini de trudă,
Cu traiul simplu, greu.

În trupu-i supt de vreme
De ploi, de uscăciuni,
Zăresc copilăria-mi
Cu nopți în rugăciuni.

În amintiri mă poartă
Gândirea mea zeloasă
Să retrăiesc și-acum
Trecutul de acasă.

A fost frumos și drag
Tot drumul cel parcurs,
Chiar dacă n-am avut
Belșugul îndeajuns.

Privesc la mama mea
Și-o văd îmbătrânită,
Căci toată vlaga ei
Mi-a fost mie sortită.

Același cântec dulce,
Același glas duios
Răsună-n mintea mea
Lăudându-l pe Hristos.

Nu pot uita vreodată
De zilele însorite
Ce m-au făcut să simt
Iubirea de părinte.

De fiecare clipă
Din tinerețea mea,
De sfaturile sfinte
Ce mama mi le da.

Privesc la trupu-i firav
Și simt că vreau să plâng,
Presimt că ochii ei
Curând, curând se sting.

Presimt că totul trece
De pe acest pământ,
Doar dragostea rămâne,
Al Domnului Cuvânt.

Iar noi ne vom preface
În trupuri nemuritoare,
Când vom primi semnalul
De-a merge înspre Soare.

Nu vor mai fi emoții
Cu despărțiri de mame,
Nici răni prea sângerânde
Ce par aici normale.

Dar până când sosește
Momentul cel dorit,
M-ajută drag Isuse
Să fiu rob pregătit.

Nu știm când vine ceasul,
Secunda cea grăbită,
Să pună capăt lumii,
Căderii în ispită.

Nu știm ce-aduce ziua
Sau noaptea tăinuită,
Dar știm că poate Domnul
S-apară-n orice clipă.

Să fim găsiți în pace
Cu cei de lângă noi,
Iubindu-ne ca frații,
Prin bine, prin nevoi.

Autor: Daniel Hîrtie

Când sapi groapa cuiva
Pregătește-te de moarte,
Dacă minte ai avea
Ai lăsa ura deoparte.

Azi, aruncă în uitare
Tot ce inima-ți acrește,
Dacă vrei să ai iertare
Vino și te pocăiește.

Dar nu fă rău pentru rău
Ca să-ți răcorești furia,
Că mâine e timpul tău,
Te-ajunge nenorocirea.

Niciodată nu rămâne
Neatins de Dumnezeu,
Cel ce-i plin de dușmănie
Și face întruna rău.

Ia aminte cel ce știi
C-ai luat în mână arcul
Pregătind săgeți chiar mii
Să îți răzbuni vinovatul.

Diavolul îți vrea pieirea
Și-ți șoptește: răzbunare!
Dumnezeu îți vrea iubirea,
Să dai omului iertare.

Dacă ai un caracter
Care seamănă cu Domnul,
Vei acționa ca El,
Ierți să-ți fie dulce somnul.

Nu se poate-ajunge-acasă,
În locașurile sfinte,
Dacă n-ai un loc la masă
Pentru-al tău pârâș făr’ minte.

Asta-i inima de frate
Care bate prin Hristos,
Chiar dacă are dreptate
Iartă, uită, că-i milos.

Autor: Daniel Hîrtie

Nu pot să te ridic din starea
În care plânsul te inundă,
Dar știu că El e îndurarea,
Dragostea cea mai profundă.

Nu te lăsa condus de gândul
Ce-ți cheamă ființa la trudire,
De suferințe-i plin pământul
Dar la Hristos găsești iubire.

Când nu mai crezi în viitor
Și în a lui momente calde,
Încrede-te în Cel ce-I Domn
Căci El de grijă o să-ți poarte.

Nu pot să-ți schimb inima ta
Ce e umbrită de durere,
Dar te îndrum dacă vei vrea
Spre Cel ce are azi putere.

E Dumnezeu, din El ne vine
Izvorul vieții de speranță,
Numai la El e fericire,
Iubire, pace, siguranță!

Apucă-te de mâna Lui
Și crede-L astăzi cu tărie,
Predă-ți inima Domnului
Să fii al Lui, pentru vecie.

Autor: Daniel Hîrtie

Glasul tăcerii se-aude-n târziu
Când gălăgia lumii apune,
Omul cel sincer e ca într-un pustiu
Oricât, adevărul, l-ar spune.

Tăcând în furtuna iscată de rău
E-o artă neînțeleasă de nimeni,
Te știe, mai bine, doar Dumnezeu
Chiar dacă porți cruci pe umeri.

Degeaba își cer toți iertare
După ce în tine-au lovit,
Adevărul târziu prea te doare
Chiar dacă cei răi l-au zărit!

Nu poți demonta o gândire
Ce crede că-n sine-i dreptatea,
Mai bine-i s-o lași în neștire
Să își accepte mediocritatea.

Oricât de mult ai suferi-n ascuns
Știind că-n tine e viu adevărul,
Nu vei putea, nimic, să-i răspunzi
Celui ce crede că-ți știe misterul.

Rămâi în tăcere și mergi înainte
Spre culmea speranțelor viitoare,
Există în ceruri un Bun Părinte
Ce-ți știe lăuntrul și tot ce te doare.

Nu mai aștepta să te creadă
Umanitatea ce zace în beznă,
Rămâi tăcut cu mintea trează
Păstrând al adevărului cateheză.

Autor: Daniel Hîrtie

Bagă-ți sabia în teacă
Dacă vrei să mai trăiești,
Uită-te în a ta barcă
Și mult rău o să găsești!

Nu lovi în cei de-alături
Crezând că-i vei pocăi,
Caută sub ale tale pături
Nu te mai acoperi.

Poate crezi că faci doar bine
Dar posibil să fii orb,
Crezi că nimeni nu-i ca tine,
Bun și drept, un sfânt în tot.

Nu există om pe lume
Să nu aibă stângăcii,
Chiar de face fapte bune
Nu merită premiu-întâi.

Lasă-ți obiceiul rău
De-a fi aspru și acid,
Ești un om, nu Dumnezeu,
Nu mai fi amar, nociv.

Când un om e plin de Duh
Are milă și iubire,
N-are-un urlet ca de lup,
Păreri ‘nalte despre sine.

Uită-te în urma ta
Și începe să gândești,
Ai să vezi durerea grea
C-ai știut doar să vorbești.

Unde-s, mila, pacea, calmul
Care vin de la Hristos?
Dovedește că ai harul
Printr-un manifest frumos.

Nu prin ură, vrăjmășie,
Țipete și acuzații,
Ci prin fapte de iubire
Se văd sfinte revelații.

Să dărâmi cu vorba aspră
Nu-i ceva dumnezeiesc,
Cel ce poartă mereu coasă
Este rău, iute, firesc.

Un apostol al iubirii
Are untdelemn și vin,
Căci pe calea mântuirii
Sunt răniți, e mult suspin!

Nu e vremea de măcel,
De scos sabia din teacă,
Să rodim iubind ca El
Căci de-atâția ani ne-așteaptă!

Cât timp e Mântuitor
Să-I vestim scumpa-I iubire,
Când va fi Judecător
Va fi fără părtinire.

Autor: Daniel Hîrtie

E mai bine acasă la Domnul,
La sânu-I să fiu mângâiat,
Departe de tot ce-oferă omul
Ce n-are milă, nici gândul curat.

Nimic nu-i mai dulce ca locul
Pe care Isus mi-l gătește!
Curând se va stinge tot focul,
Tot valul ce-aici mă zdrobește.

Mi-e dor de-al meu tată,
De frați și prieteni plecați,
În lacrimi mi-a fost viața toată,
Printre spini mi-au fost pașii purtați.

Tu ai numărat lacrimile mele
În ceasul când singur plângeam,
Doar Tu m-ai umplut de putere
Când slăbit în trup mă simțeam.

Îți mulțumesc pentru a Ta alinare
Ce mi-o dai prin cuvânt inspirat,
Tânjesc după a Ta înviorare,
După cerul pe care l-am visat.

Nimic nu-mi doresc drag Isuse
Decât privirea-Ți ca de soare,
Să fie încercările-mi apuse,
Să vină slava-Ți viitoare!

Autor: Daniel Hîrtie

Mesageri din noua eră
Nu mai vreți să fiți smeriți,
Aveți viața prea prosperă
Bucurându-vă de-arginți.

Cel pe care ÎL vestiți
S-a născut în loc umil,
Azi ne cheamă să fim sfinți
Și sinceri ca un copil.

Însă am pierdut busola
Ce ne-arată simplitatea,
Într-o lume ca Sodoma
Nu reprezentăm dreptatea.

Binecuvântat nu-nseamnă
Să te scalzi în opulență,
Trăim cea mai mare dramă,
Ne lipsește-a Sa prezență.

În zadar dezbatem dogma,
Tainele Apocalipsei,
Dacă am rămas cu forma
Din efectele credinței!

Strecurăm țânțarii nopții
Și-nghițim cămila lumii,
Parcă ne-am pierdut cu toții
De pe calea mântuirii!

Am rămas doar cu frumosul
Care nu ne încălzește,
Căci satana, urâciosul
Zi de zi ne amăgește.

Cine crede că-i om vrednic
De-a fi ucenicul Lui,
Să se uite dacă-n sfeșnic
Are focul Domnului.

Mulți slujesc cu burta plină,
Nu mai știu ce este lipsa,
Nu au ungerea divină
Doar pe buze au credința.

Semnul că mai ești pe calea
Cea trasată de Isus,
E smerenia, umblarea
După lucrurile de sus.

Altfel, faci doar gălăgie
Chiar de ai un nume mare,
În a Sa împărăție
Nu vei mai avea intrare!

Autor: Daniel Hîrtie

Biblia nu ne vrea slabi
În ce privește înțelepciunea,
Dimpotrivă, să fim bravi,
Să se mire toată lumea.

Când confunzi îndoctrinarea
Cu evlavia curată,
N-ai descoperit iubirea,
Dragostea adevărată.

Mulți sunt robii firii lor,
Își pun reguli nefondate
Pe filele Scripturilor,
Au minți, inimi încuiate.

Nu e bună calea largă
Dar nici să-ngustezi cărarea,
Ce folos să creezi zarvă
Impunându-ți încredințarea?

Când ți-e templul plin de aur
Iar tu vrei să pari smerit,
Nu ți-e firea un balaur
Ce trăiește ipocrit?

Să ai casa-n top cu lumea,
Să-mbraci haine boierești,
Dar să predici îngustimea
Nu-arăți cât de fals tu ești?

Nu se poate-a fi îngust
Sfătuind mulțimea oarbă,
Dar să ai un trai robust,
Cu săracii să n-ai treabă.

Dacă vrei să fii modest
Fii în toate ca la Carte,
Vorba, haina, orice gest,
Nu păși cu strâmbătate.

Casa, lucrurile toate
Ce le ai în jurul tău,
Să te-arate mic măi frate,
Altfel ești un fariseu.

Dacă ai muncit și ai
Tot ce ți-ai dorit în viață,
Bucură-te, nu e bai,
Dar fii sincer și veghează.

Fie că am casă mare
Sau bordei neînsemnat,
Doar credința-i o valoare
Când sunt sincer și curat!

Autor: Daniel Hîrtie

Nu știi că o inimă de om
Ce-L are pe Domnul, Stăpân,
Nu poate avea-n al ei pom
Decât rodul cel bun?

Degeaba aștepți răzbunare
Când îl provoci necugetat,
Un suflet ce are-n el, Soare,
Are pace și e minunat.

Nicicând nu întoarce un rău
Ce i se face cu multă furie,
El se încrede în Dumnezeu,
Să rănească pe altul, nu știe.

Tu ești vulnerabil și aspru
Când ești, uneori, nedreptățit,
Te răzbuni și ești acru
Cu omul ce te-a nesocotit.

Nu crezi că e vremea schimbării
Când trebuie să fii om bun?
Să aplici regula iertării
Celor ce “îmi pare rău” îți spun?

Credința se vede prin fapte,
Când ești scuipat și disprețuit
Dar poți să mergi mai departe
Fiindcă ești om pocăit.

Iubirea de Dumnezeu se vede
Prin modul cum te raportezi
La omul ce-n față te jignește
Așteptând să te enervezi.

Când totul e soare și pace,
Când nimeni nu-ți face rău,
E ușor să spui că îți place
Să fii copilul lui Dumnezeu.

Dar testul suprem ce arată
C-ai fost transformat de Cuvânt,
Se dă când primești judecată
Și-oferi în schimb, iubire și cânt.

Aceasta e arta credinței,
Mireasma ce vine din Hristos,
Când stai în fața umilinței
Să taci și să zâmbești frumos.

Autor: Daniel Hîrtie

Privește înainte să-L vezi pe Dumnezeu,
La stânga sau la dreapta e un dușman al tău,
Încrede-te oricând în Cel ce te-a creat
De vrei să fii statornic, curat și neschimbat.

Oricât ar fi de dulce, de cald, de omenos,
Tot vei ajunge-odată să vezi că e spinos,
Că omul, azi zâmbește când binele îi faci
Iar mâine te urăște când nu-i mai pui în saci.

La orice pas din viață există un Irod,
Un Iuda, un “prieten” cu fapte de aprod,
Când nu mai poți s-oferi, atenție, iubire,
Primești scuipat și hulă, loviri, dezamăgire.

E-atât de falsă lumea cu-a ei apreciere
Ce ți-o aruncă-n grabă luându-ți din putere,
Iar tu pricepi târziu c-ai fost mușcat ușor
De șerpii veninoși ce n-au un sfânt fior.

Când văd c-ai fost trântit și zaci nemângâiat
Te asupresc rânjind crezând că n-au păcat,
Dar sunt cei mai demonici, mai cruzi și mai tâlhari,
Că ei păzesc doar reguli și sunt robiți de bani.

N-au fost nicicând atinși de harul lui Hristos,
Ci-au fost dresați, de mici, în mod religios,
N-au cunoscut iubirea ce vine din Cuvânt,
Puterea care schimbă o inimă și-un gând.

Pe chip au iadu-ntreg, furia și frustrarea,
Privirea lor nu-arată c-au cunoscut cărarea
Ce duce la Hristos, la casa cea eternă,
Ci mai degrabă-n chinul care va fi în gheenă.

Doar omul ce-a gustat dulceața mântuirii
Emană bunătate, nu este robul firii,
Nu caută defecte, nu râde de-un căzut,
Ci-n milă, îl ridică, fiindcă iubește mult!

Așa e omul simplu ce-a cunoscut iertarea,
Din groapa cea adâncă, salvarea, ridicarea,
Nu uită îndurarea, spălarea de păcate,
Iubirea lui Hristos ce i-a dat demnitate.

Ne fie, toată viața, privirile îndreptate
Spre Stânca ce dă viață, iertare de păcate,
Purtând pe chip speranța, al veșniciei soare,
Să nu ne mai înfrice vreo umbră trecătoare.

Autor: Daniel Hîrtie

Am ales să duc poveri
Ce mi-au aplecat ființa,
Să uit greul cel de ieri
Și să-mi întăresc credința.

Am ales să tac, să gem
În adâncu-mi sufletesc,
Pe Isus Hristos să-L chem
Să m-ajute să-L slujesc.

Am ales să am privirea
Îndreptată spre cunună,
Să nu am nicicând menirea
De o viață, aici, mai bună.

Am ales să merg ‘nainte
Și să mă ridic de jos,
Să nu ascult de cuvinte,
Că m-a lepădat Hristos.

Am ales să iert greșeala
Celui ce m-a ponegrit,
Să nu accept îndoiala
Că nu aș fi mântuit.

Nu mai aștepta să-ți spună,
Cineva, c-ai fost iertat,
Crede-n mâna Lui, cea bună,
În Hristos, cu-adevărat.

Numa-n El să ai speranță
Și să te încrezi deplin,
Nu în omul ce te lasă
Să ajungi căzut, în chin.

Scoală-te din întristare
Și pășește cu avânt,
Cu mult patos în lucrare
Pentru Numele Cel Sfânt.

Nu lăsa să treacă ceasul
Pe care nu-l mai întâlnești,
Folosește-ți mintea, glasul,
Pe Hristos să-L preamărești!

Autor: Daniel Hîrtie

Vopsind mereu peste rugină
N-ai să culegi decât regret,
Că răul zi de zi se-adună
Și minți cu simțul de poet.

Așa fac mulți crezând că-i bine
Ca să zidească pe noroi,
Iar când furtuna vieții vine
Vedem că Domnul nu-i cu noi.

Îl porți pe om prin ficțiune
Și-l faci să simtă că e zeu,
Nu-i spui despre deșertăciune,
Că tot ce face este rău.

Nu-ntotdeauna ni se cere
Să gâdilim, să-ncurajăm,
Gunoiul de sub lăicere
Nu trebuie să-l ascundem.

E-adevărat, trebuie zidire,
E necesar să ridicăm,
Dar unde e nelegiuire
Este păcat să lăudăm.

Acolo unde e durere,
Unde-s regrete și suspin
Să nu-aruncăm cuvinte grele
Ce pot să frângă un destin.

Dar unde-i râs și voie bună
Chiar de-i păcatul înălțat,
Mânia Domnului se-adună
Când nu vestesc mesaj curat.

Chiar și în viața-mi personală
Să nu-mi aloc cuvinte dulci,
Când simt că moartea e în oală
Să nu alerg după năluci.

Să-mi recunosc vinovăția
Și fapta care mă dărâmă,
De vreau să-I văd împărăția
Nu pot cu lauda de mână.

Sinceritatea-i o virtute
Iar adevărul ne dă viață,
Tot ce e fals, miroase, pute,
Să nu dai, cu minciuni, speranță!

Autor: Daniel Hîrtie

El S-a ‘nălțat, eu mă smeresc
Supus doar voii Sale Sfinte,
Aș vrea să-I spun că îL iubesc
Mergând pe calea Lui, ‘nainte.

Mă țin de-a Sa promisiune
Că va veni din nou pe nori,
Și-i va lua cu drag la Sine
Pe sincerii frați și surori.

Până atunci să ne silim
Să ducem lumii Vestea Bună,
Pe Dumnezeu să îL iubim
Pășind ‘nainte spre cunună.

Să nu mai batem pasu-n loc,
Ci s-alergăm cu stăruință
Cuprinși de-al Duhului Sfânt foc
Să trăim viața prin credință.

Autor: Daniel Hîrtie

Cât timp oferi ești căutat
Și folosit, stors de putere,
Când ai căzut ajungi uitat,
Nu valorezi două pingele!

Cât timp ajuți ești măgulit
Cu vorbe și cu zâmbet fals,
Când soarta vieții te-a trântit
Ajungi un singuratic ars.

Nu mai contează caracterul
În lumea celor falși, murdari,
Toți au pe buze, raiul, cerul,
Da-n fapte nu-s spirituali.

Când ești în topul căutării
Ești ca magnetul, atrăgător,
Te înconjoară vânzătorii
Să le poți face jocul lor.

Dar după ce ajungi sleit,
Uscat, lipsit de sănătate,
Te-ntrebi mirat, dezamăgit:
Unde e dragostea de frate?

Dac-ai găsit un om frumos
Și-ai observat că-n el e cerul,
Privește-l prin Isus Hristos
Și prețuiește-i caracterul.

Nu-l folosi pe omul bun
Ca pe un lucru oarecare,
Că vei culege, lacrimi, scrum,
Fățărnicia-i pieritoare.

Autor: Daniel Hîrtie

Dumnezeu mi-a scos în cale
Frați prin care-s mângâiat,
Petru-asemenea lucrare,
Fie-n veci de veci lăudat!

Patria din care vin
E mai rece cu-a mea viață,
Dar trăind ca peregrin
Ies, din când în când, din gheață.

Prețuirea li-i precară
Când te au mereu aproape,
Toate-ncep ca să îi doară
Dacă nu te dau deoparte.

Dar cel care nu te vede,
Tare des, te mai dorește,
Simte că prea multe pierde
Dacă fața nu-ți zărește!

Domnul face mari minuni
Cu acei ce îL slujesc!
Le scoate-n cale oameni buni
Doar prin harul Său, ceresc.

El, cunoaște orice rană
Ce o tăinuiești plângând,
Pe toate, pe nume, le cheamă
Liniștindu-ți tristul gând.

Nimeni nu-i ca Dumnezeu,
Drept, milos și-ndurător!
Omul, te leapădă la greu,
Doar Hristos ți-e ajutor.

Cu adâncă prețuire
Vreau să-Ți mulțumesc frumos!
Ești, Isus, a mea iubire,
Prieten bun și credincios.

Lasă-Ți pacea peste cei
Ce iubesc mila, dreptatea,
Iar celor trufași și răi
Schimbă-le prioritatea.

Dă-le gânduri bune, sfinte,
Să Te iubească pe Tine,
C-atunci sigur au în minte
Să iubească pe oricine!

Autor: Daniel Hîrtie

Ador caracterul frumos,
Omul cu gândul curat
Ce-L are, ca Domn, pe Hristos,
Născut din nou, nu doar botezat.

Îl vreau să îmi fie aproape
Când sufăr, când râd fericit,
Să-l am bun prieten, ca frate,
C-atunci mă simt îmbogățit.

Nu contează, deloc, avuția
Ce constă în vrafuri de-arginți,
Mă impresionează modestia
Oamenilor săraci, dar sfinți.

Se caută aspectul exterior
Al celor ce dau bine pe sticlă,
Dar când te lovești de lăuntrul lor
Le vezi valoarea, cât este de mică!

După eticheta ce-arată seninul
Se-ascunde furtuna cumplită,
De nu ești atent, ți se frânge destinul,
Căci aparența este o mare ispită!

Rămân cu-ale mele principii
Ce-mi asigură liniștea sufletească,
Nu voi accepta noile indicii
Ce vor, cu aspectul, să mă amăgească.

Ador tot ce lumea nu vede
În omul ce-ascunde comori,
Doar acolo, cerul, se întrevede
Când, prin Hristos, descoperi valori.

Autor: Daniel Hîrtie

Iubirea-i poruncă, nu-i opțiune,
E datorie scrisă-n Cuvânt,
E cea mai mare minune
Să iubești necondiționat, oricând!

Nu-i după haină, după nume
Sau după binele făcut,
Ci-i după trimiterea în lume
De-a fi creștin, iubind, practicând!

E ușor să-ți iubești binefăcătorul,
E frumos și-i omenește, vorbind,
Dar este greu să oferi ajutorul
Și iubirea, celui ce te-a pălmuit!

Nu-i nimeni vrednic de-a fi iubit
Dar, prin Hristos, avem datorie:
Pe cruce, cu viața Sa, a plătit
Ca tu și eu, să avem mântuire!

Iubește cât se poate de mult
Și vei primi răsplătire cerească!
Iartă vorbele ce te-au durut
C-aceasta-i trăirea creștinească!

Când ești alungat și scuipat,
Când suferi, pe nedrept, ocară,
Amintește-ți de chinul îndurat
De Hristos, și n-o să te doară.

Atunci vei atinge înaltul iubirii,
Ce, omenește, nu-i cu putință!
Dar merită, de dragul mântuirii,
Să iubești deplin, prin credință!

Autor: Daniel Hîrtie

Nimic nu faci fără Hristos,
Nici o valoare n-ai făr’ El!
Căci omu-i slab și păcătos,
Este ca praful din ungher.

Într-o secundă poți să pierzi
Tot ce ai strâns inteligent!
De ce nu vrei să te întrebi,
De ce n-ai liniște în piept?

Ești zbuciumat, debusolat,
Căci banii nu te-au împlinit,
De când te știi ai alergat
Și tot nu ești om fericit!

Un vânt te-a clătinat și zaci
În negură și-n deznădejde,
Nu știi, deloc, ce să mai faci
Când vezi că viața ți se pierde!

Ar fi frumos și de dorit
Să vii la El, așa cum ești,
De Dumnezeu vei fi primit
Și-n veci n-ai să mai rătăcești!

Nu mai purta poveri și greu
Căci vei cădea definitiv!
Împacă-te cu Dumnezeu,
Crezând în Fiul Său iubit!

Autor: Daniel Hîrtie

Nu mă tem de-amenințarea
Valului ce stă să vină,
Dumnezeu, îmi e salvarea
Din necaz, îmi e lumină!

Nici de criza ce se-anunță
Ca fiind cea mai cumplită!
Pe genunchi, a mea ființă
Se apleacă, El, m-ascultă!

Pot să vină mari războaie,
Secetă, foamete-n lume,
Cred că-mi va trimite ploaie
Când în jur e uscăciune!

Nici chiar moartea nu mă-nfrică,
Eu, am loc în cer, acasă,
Ai Lui, îngeri mă ridică
Și-am plecat spre noua viață!

Cânt și-L laud pe Mesia,
Lui mă rog, îi mulțumesc!
De la El mi-e bucuria,
Doar prin El, mă-nviorez!

Bolile nu-mi iau tăria
De-a-I cânta cu voioșie,
Văd, prin Duhul, veșnicia,
Scumpa Lui, împărăție!

În curând ajung la El,
Dragul inimii din mine,
Ținta mea-i Isus, spre cer
Azi privesc cu bucurie!

Autor: Daniel Hîrtie

Un om de nimic, se vede ușor
Când scoate gunoaie pe gură,
Este nociv, nespus de-otrăvitor,
Te minte, râde de tine și-njură.

Nicicând nu-accepta, la taifas,
Să pierzi timp cu-așa om stricat,
Vei pierde tot uleiul din vas,
Vei ajunge cu Domnul, certat!

Stai departe de cel nesfințit
Ce-ți spune că viața-i plăcere,
Că-i totul să fii fericit
Când firea, prin pofte, o cere.

Iubește părtășia cu frații curați
Ce n-au vicleșug, nici prostie,
Apreciază-i pe cei devotați
Credinței, ce n-au viclenie.

Nu te uni cu vânzătorii cei falși
Ce n-au caracter, omenie,
Nu fi prieten cu-acei ce-s părtași
La fapte păcătoase, de rușine.

Pe scaunul celor batjocoritori
Nu te-așeza, stai departe,
Fugi de oamenii răufăcători,
De cei ce trăiesc în nedreptate!

Caută să fii pe placul Scripturii,
S-asculți de-al ei sfat duhovnicesc,
Părăsește calea urâciunii
Dac-ai fost atras într-un cerc vicios.

Iubește-i pe oameni, dar nu păcatul,
Fă bine celui lipsit, în nevoie,
Văduvei, nicicând să nu-i muți hatul,
Pe rana celui căzut să torni aloe.

Atunci vei trăi cu folos în lume,
Când pentru cei din jur te jertfești,
Căci nu-i mai mare dovadă de iubire
Ca atunci când, pentru alții, te dăruiești!

Autor: Daniel Hîrtie

Ferește-mă de judecată,
Să nu acuz, ci să mă rog,
Să am o inimă curată,
Să nu fiu al satanei rob!

Să nu dărâm cu vorba aspră,
Să nu rănesc pe cel căzut,
Să am o inimă de tată,
Smerit, supus și să Te-ascult.

Să nu arunc nicicând cu piatra
În cel ce-i prins făcând păcat,
Ci să-nțeleg că judecata
O face Cel ce este Preaînalt!

Să-mi văd păcatul, falimentul,
Să-ndrept ce este strâmb și rău,
Să-mi urmăresc mereu defectul,
Ajută-mă, o, Domnul meu!

Călcând pe urma celui slab,
Căutând să-i denigrez trăirea,
Am toate șansele să ard
În iad, să îmi pierd mântuirea!

Să lupt cu eul meu, cu firea,
Să mă sfințesc, să fiu om bun,
Să-nvăț de la Hristos, iubirea,
Voiesc doar Lui, să mă supun!

Dac-ai luptat să scoți în față
Păcatul celui de lângă tine,
Să te-aștepți ca-n a ta casă,
Să culegi plâns și rușine!

Autor: Daniel Hîrtie

În lumea-aceasta nu am drepturi
Căci sunt străin și călător,
Mă-ndrept spre alte orizonturi,
Spre țara fără plâns și dor!

Din ce credeam că se cuvine
Să fie-al meu, am renunțat,
Căci n-am să iau nimic cu mine
Decât ce sus am adunat!

N-am strâns gunoaie pământești
Că-n ceruri străzile-s de aur,
Prin părtășii mă-nveselești
Căci frații mei, îmi sunt tezaur!

Să fiu al Tău, să Te slăvesc,
E tot ce-mi mai doresc, Isuse!
Să mă smeresc, să mă sfințesc
Căutând comorile-Ți nespuse!

Să las în jurul meu lumină,
Să mângâi, să ridic căzuți,
Prin vorba mea s-aduc odihnă,
Să surp a-i necredinței munți.

Ajută-mă să-Ți fac lucrarea
Cu bucurie, cu mult elan,
Iar când sfârși-voi alergarea
Să mă primești în Canaan!

Autor: Daniel Hîrtie

Când iertarea nu-i dumnezeiască
Ți-amintești și suferi în ascuns,
Dar când viața ți-e duhovnicească,
Ierți și faci și-un bine-n plus.

Dacă-ți lași umbrită zilnic fața
Când îl vezi pe cel ce ți-a greșit,
N-ai să simți în suflet pacea,
Nu-așa iartă omul pocăit!

Fericirea-n inimă se-așterne
Când nu ții pe nimeni apăsat,
Cât de tare duhu-n tine geme
Când nu vrei să ierți cu-adevărat!

Unde nu există dragoste cerească,
Nu-i iertare sfântă, pură,
Este doar o formă omenească,
O iertare la nivel de gură.

Vreau să-ți spun amice, cu durere:
Mântuirea ta-i cu semnul întrebării
Când nu ierți cum Biblia îți cere,
Ca Hristos, ca Domnul îndurării!

Autor: Daniel Hîrtie

Primește-mi lacrima fierbinte
Și mulțumirea-n rugăciune,
Că-mi porți de grijă, scump Părinte,
Și îmi faci zilele mai bune!

Nu merit bunătatea-Ți dulce,
Nici harul Tău, să mă-nsoțească,
Dar mă ajuți să port o cruce
Gândind la viața cea cerească.

Îmi știi gândirea, simțul gingaș,
Dorința inimii ce-Ți spune:
Mă du în sfântul, Tău, locaș,
Departe de această lume!

Departe de-orice chip fățarnic
Ce amăgește-un sincer suflet,
Ce din iubire este darnic
Și face bine-n al său umblet.

Am întâlnit atâtea inimi
Ce plâng în urma înșelării,
Mulți poartă în cuvinte, spini,
Sunt slujitorii denigrării!

Ferește-mi pasul de-a lor ură
Și fața de a lor furie,
Fă-mi inima miloasă, bună,
Să fiu cu Tine-o veșnicie…

Căci viața-i scurtă, e-o secundă,
E-o trecere-n abis sau rai,
Depinde ce lăsăm în urmă
Prin alegeri și prin trai!

Ajută-mă să-Ți port mesajul
Și dragostea-Ți nemărginită,
Să mă păzești de anturajul
Ce poate-atrage-ntr-o ispită!

Acum când toate se agită,
Când vântul suflă necredință,
Ține-mi picioarele pe Stâncă
Și dă-mi în luptă, biruință!

Nu e mai mare realizare
Ca bucuria, pacea-n Tine!
Căci lumea este trecătoare,
Dar tot ce ne dai Tu, rămâne!

Autor: Daniel Hîrtie

La Tine este îndurare,
Scăpare din necaz, din greu,
Nu-i nimeni să mai dea iertare
Cum dai, Isuse, Domnul meu!

Oricât de bun ar fi un om,
Tot și-amintește, de-i greșești,
Lovind al amintirii pom
Cad uscăciuni vechi și firești.

Așa e omul, ține-n seamă
Păcatul, fapta nesfințită,
Din când în când te mai înțeapă,
Te iartă, însă nu te uită!

M-aplec în fața Ta, Părinte,
Știind că-s cel mai vinovat!
Tu, nu ceri dinte pentru dinte,
Ci-un sincer plâns pentru păcat.

De-atâtea ori Ți-am călcat harul
Cu pasul meu nechibzuit,
Dar vin zdrobit precum tâlharul,
În raiul Tău, să fiu primit!

Primește-mi ruga, plânsul, focul
Ce arde în lăuntrul meu,
Tânjesc s-ajung unde mi-e locul,
În ceruri, doar prin harul Tău!

Nu vreau să bat pasul pe loc,
Să mă complac în compromis,
Să nu fac al satanei joc,
Căci Tu, pe cruce, l-ai învins!

Ajută-mă să-nving și eu,
Plăceri, chemări ispititoare,
Să fiu umplut cu Duhul Tău,
Să nu răspund la provocare.

Presimt că-i lumea spre final,
Căci va veni-n curând răpirea,
Căci mult din cale nu mai am
Și voi sfârși lupta cu firea!

Autor: Daniel Hîrtie

Vestiți-L pe Hristos.
C-aveți de El, ce spune…
Murit-a la Calvar,
Pentru întreaga lume!

Aveți o Carte Sfântă
Ce are putere mare!
De ce să predicați
Povești nemuritoare?

Citiți și cercetați
Aprofundând Cuvântul,
Nu vă legați de oameni
Ce au în ei pământul.

Nu spuneți vorbe goale
Lipsite de valoare,
Când Biblia-i supremă
Și-i plină de izvoare!

Fiți oameni responsabili
Când faceți afirmații
Pe seama Duhului Sfânt,
Nu spuneți fabulații.

Nu preluați o spusă
Din falsuri, auzită,
Când Biblia-i concretă,
Dar trebuie citită.

Salvați mulțimi din iadul
Cel care o să vină,
Vestindu-L pe Isus
Și marea Sa, lumină!

Săpați în sulul Cărții
Ce încă stă deschis,
Cât este libertate,
Cât harul nu s-a-nchis.

S-o strângeți în hambarul
Din inima ce bate,
Apoi să o vestiți
Cu drag și cu dreptate.

Trăiți ca fii ai zilei
În faptele curate,
Să împletiți slujirea
Cu vorbele sărate…

Că doar atunci vor fi
Și roade pe măsură,
Când Duhul Sfânt va curge
Ca un izvor, pe gură!

Autor: Daniel Hîrtie

De n-ai fi a mea iubire,
Sprijin tare și alin,
Ar fi fost nenorocire,
Viața mea, doar plâns și chin!

De la Tine-mi curg izvoare,
Tot elanul de-a cânta,
Unde-aș mai găsi, eu, oare,
Bunătate ca a Ta?

De pe patul de durere
M-ai luat, m-ai ridicat,
Mi-ai dat pace și putere,
Rănile mi le-ai legat.

Mi-ai trasat o cale nouă
Să pot merge bucuros,
Să mai am parte de rouă
Nu doar de un drum spinos.

Nimeni nu poate să facă
Minuni, semne, vindecări,
Sacul jalei să-l desfacă,
Să reverse îndurări!

Pentru toate-Ți mulțumesc
Și declar cu fermitate:
Drag Isuse, Te iubesc
Și-Ți slujesc până la moarte!

Autor: Daniel Hîrtie

Prietenii de vreme bună
E ușor să îi găsești,
Dar când treci printr-o furtună
Nicicând nu-i mai întâlnești!

Pentru râs și voie bună,
Pentru masa cu belșug,
Oamenii, ușor, se-adună
Căci nu-i pui să tragă-n plug!

E mai greu la suferință,
La nevoie, la durere,
Doar cei care au credință
Pot să-ți fie mângâiere!

Nu-ți mai lăuda amicii
Care-ți vin la sărbătoare,
Doar necazu-ți dă indicii
Care-i om cu suflet mare!

Când ajungi sărac, căzut,
Când, ca Iov, te suflă vântul,
Vezi cât te iubesc, de mult,
Cei ce îți umbresc pământul!

Când te scuipă omenirea,
Când nu faci două parale,
Vezi în care e iubirea,
Care-i om bun, de onoare!

Ia și-nvață mai ‘nainte
De-a cădea în disperare,
Dragostea, nu-i în cuvinte,
Ci-n iubirea jertfitoare!

Dacă vrei un prieten dulce
Care nu-ți trădează viața,
Este Cel ce-a stat pe cruce,
E Isus Hristos, Speranța!

Fără El, nu-ți afli sensul,
Împlinirea, vindecarea,
Când la om găsești disprețul,
La Isus Hristos, iertarea!

Autor: Daniel Hîrtie

Ce bun și sincer te-am știut,
Când n-aveai nume și nici faimă!
De ce, iubirea ți-ai pierdut
Și simplitatea vieții, dragă?

De ce nu te cobori din dud,
Zachee, frate foarte mândru?
De ce-ai uitat că omu-i scund
Și-l poate înghiți pământul?

Erai smerit, cu capul jos,
În ochi aveai izvor de lacrimi,
Iar azi…mă ocolești fălos
Și ești supus atâtor patimi!

Când nu aveai decât o haină,
Un blid umplut pe jumătate,
Aveai o inimă umană
Și-un dor aprins, de cer, de frate!

Oricând se poate-ntoarce roata
Și-ajungi sărac, într-o clipită!
Mai bine-i să-ți faci judecata,
Să îți faci inima smerită.

Să-ți amintești că e mai simplu
Să ajungi jos, decât să urci,
Să nu mai fii atât de mândru,
Că nu știi clipa când te duci!

Smerenia-i cea mai înaltă,
E-o stare după voia Lui,
Cu ea nu vei cădea vreodată,
Cât ești pe brațului Domnului!

Mândria-i zona cea mortală,
Din ea, nu scapi nevătămat,
Coboară-te, să fugi degrabă,
De vrei să mai poți fi salvat!

Autor: Daniel Hîrtie

Când în lume-s atâtea dureri,
Voi vă certați de la nimicuri…
Aveți prea multe gunoaie, averi,
Acestea toate-s mizilicuri!

De la prea bine-aveți scandal
Și certuri care nu-și au rostul,
Fiindcă ați călcat pe har,
Lăsând deoparte ruga, postul.

Apropiați-vă de Domnul
Și nu lăsați loc pentru-acuze,
Nu vă mai este dulce somnul,
Iar stările vă sunt confuze.

Fiți oameni înțelepți, maturi,
Căci viața trece-atât de iute!
De ce vă adresați injurii
Și-apoi…vreți, Domnul, să v-asculte?

Să nu vă prindă noaptea, somnul,
Învăluiți în neiertare,
Căci dacă-n noapte vine Domnul,
Veți sta în veșnică pierzare!

Ca mâine-ajungeți expirați,
Bătrâni cu amintiri murdare,
Căutați, degrabă, vă-mpăcați
Și nu mai stați în supărare!

Lăsați motivele ce-s slabe,
Ce n-au un gram de greutate,
Niciunul nu aveți dreptate,
Ci sunteți plini de răutate!

Dac-ați fi fost săraci și goi
Vă prețuiați cu scumpătate,
Dar dac-aveți și car, și boi,
Vă țineți inimile-ncuiate.

Opriți-vă! Cereți lumină
Și dragoste pentru iertare,
Altfel, nu veți avea odihnă,
Nici fericire viitoare!

Autor: Daniel Hîrtie

Să dai cu piatra e ușor,
E greu să vindeci prin vorbire,
Fii slujitor vindecător,
Nu solul răului, creștine!

Să spui cuvinte ce rănesc
E simplu pentru orișicine!
Dar e un har dumnezeiesc
Să vindeci inimi prin vorbire!

Decât să fii un spin mereu
Mai bine-o floare parfumată,
Un om trimis de Dumnezeu,
În lumea rea și vinovată.

Să ștergi o lacrimă pe-obraz,
Să mângâi fața oblojită,
Să simți cu cel ce-i în necaz,
Contează mult și merită!

Dac-ai zdrobit un suflet trist
Și n-ai știut să-i dai alinul,
Nu vei ajunge-n Paradis,
Ci-n iadul veșnic ți-e destinul!

Hristos, nu vrea răufăcători,
Ci oameni sinceri, cu iubire,
Să fie-n fapte ziditori
Și să se lepede de sine.

Ajută-mă, Isus Hristos,
Să fiu un rob pe placul Tău,
Nu mândru, nici lăudăros,
Ci-un sol trimis de Dumnezeu!

Autor: Daniel Hîrtie

În ziua bucuriei tale
Să-L binecuvântezi pe Domnul,
Dar și în vreme de-ncercare,
Când nu-ți mai este dulce somnul.

Creștinul nu se-ndepărtează
De Dumnezeu, în bogăție,
Dar nici nu se delimitează
De pocăință, în urgie.

Rămâne drept, constant pe cale,
Slujește plin de bucurie
Când țarina e roditoare,
Dar și prin cruntă sărăcie!

Creștinul, prin furtuni cumplite,
Prin zile calde și senine,
Nu-și vinde pentr-un borș de linte,
Credința, merge înainte!

Cum este mersul tău pe cale?
După cum e împrejurarea?
Ești creștin la sărbătoare?
Dar când vine strâmtorarea?

Autor: Daniel Hîrtie

S-a înălțat Isus Hristos
Lăsând promisiunea sacră,
Cel ce trăiește-aici frumos
Va fi înălțat, la fel, odată!

Doar cel ce a ales să creadă
În Cel ce este Suveranul,
Pe nimeni nu ar vrea să piardă,
Dar omul își alege iadul.

Ființa asta-i pervertită
Și nu acceptă vreo schimbare,
Ar vrea să fie mântuită,
Dar să se scalde-n depravare!

Ar vrea să fac-aici ce vrea;
Să bea, să joace, să curvească,
Iar mai apoi…de s-ar putea
Și raiul să îl moștenească!

Nu vrea s-audă despre foc,
Că Dumnezeu este milos,
Dar râd de El și își bat joc
De sfinți și de Isus Hristos!

Înjură, fură, spun minciuni,
Înșelăciunile-s multiple,
Dar au impresia că-s buni,
Dar sunt morminte văruite.

A fi creștin cu-adevărat
E lucru mare, e minune!
Căci lumea asta e un iad
Și totul e-o deșertăciune!

De-aici începe veșnicia
Ce ți-o alegi prin tot ce faci,
De-aici începe bucuria
Sau focu-n care o să zaci.

O altă cale nu te duce
Spre Paradis, la Dumnezeu,
Decât oprirea pe la Cruce,
Să crezi în El, în Fiul Său!

Alege-L azi, ca Domn și Tată,
Fă-I voia și trăiește demn,
Altfel vei regreta odată
Când vei ajunge în infern!

Autor: Daniel Hîrtie

Pierdem din vedere lucruri importante,
Dar ne legăm de detalii nesemnificative,
Să nu fim nocivi, vânători de păcate,
Căci nu-i din Dumnezeu, ci este din fire!

Vrând să arătăm că suntem “preasfinți”
Nu-i decât furia propriei frustrări,
Această practică o au foarte mulți,
E plin de Șimei, azi, prin adunări!

Dragostea de frați, iubirea de oameni,
Sunt virtuți pierdute, parcă prea ușor!
Doar în cele simple se declară fameni,
Frații cei ce-n ură își duc viața lor!

Vor să pară buni, drepți și plini de viață,
Dar sunt niște șerpi foarte veninoși,
Căci iubirea sfântă e cea mai aleasă,
Iar noi…s-o trăim, să fim mici hristoși!

Mulți păzesc sabate, sărbători și zile
Ce nu-s esențiale pe calea mântuirii,
Dar nu le vezi pe chip gram de fericire,
Și-s înțepători, robi ai nemulțumirii.

Degeaba vrem să fim albi pe dinafară
Când lăuntrul nostru este întunecat,
Dumnezeu cunoaște orișice povară
Ce-o ascundem triști, viața de păcat!

Nu-i din multă pace, dragoste de Domnul,
Toată starea care ne face prea acizi,
Ci aceasta-i roada ce-o culege omul
Ce-și alocă un merit nedrept printre sfinți.

Lasă să-ți vorbească gestul și umblarea,
Facerea de bine, rodul cel frumos,
Nu-i mai dărâma celuilalt lucrarea,
Că această trudă nu e din Hristos!

Luptă-te cu tine și cu-ale tale vicii
Ce te fac să fii foarte aprins și sec,
Nu mai scormoni căutând indicii
Despre frații tăi care nu merg drept.

Nu e om mai mare ca cel ce-și învinge
Propriile voințe ce-l țin în păcat,
Dar ce slab e-acela ce argumente strânge
Împotriva unui suflet ce este vinovat!

Pentru cel ce-acuză, scuipă și hulește,
Nu sunt răsplătiri, ci doar veșnic foc,
Fericit e omul ce pasul își păzește,
Limba, gândul, fapta, toate la un loc!

În fiecare dintre noi
E o sămânță a înălțării,
Când vrem să fim știuți eroi,
Acesta-i pasul decăderii.

Ne place-n poză cu cei mari,
La masă cu cei cunoscuți,
Căci suntem mândri și avari
După mărire, tare mulți!

E un sindrom ce ne ucide,
O boală care ne usucă,
Ticăloșia asta prinde
La omul slab care nu urcă.

Ne împărțim în zeci de cete,
În funcție de bani și nume,
E plină lumea de vedete,
Aceasta e-o deșertăciune!

Strigăm spre Domnul cu durere,
Dar parcă nu ne bagă-n seamă,
Căci ne smerim în zile grele,
Când suntem bine, n-avem treabă!

Mărturisim, că-n Duhul Sfânt
Primim cântarea și mesajul,
Dar suntem prea plini de pământ,
Ne-ngenunchează doar necazul!

Apoi…uităm de închinare,
Căci trebuie să-I dăm cinstire,
De asta-i rece-n adunare
Și nu vedem nici o minune!

Nu e minunea prioritară,
Dar trebuie să se confirme,
Că suntem turma cea curată,
Că îl chemăm, iar Domnul vine!

Căci în Scriptură este scris:
Dacă veți crede, minuni veți face!
Dar dacă este compromis
Nu vedem semne, n-avem pace!

Ne-acoperim fățărnicia
Cu cântece și predici bune,
Mimăm frumos neprihănirea,
Da-n spate e nelegiuire!

Când nu se vede pocăința
În fapte sfinte și curate,
Degeaba mărturisim credința
Celor ce zac în mari păcate!

Nu în vorbire e putere
Nici în concerte, sus pe scenă,
Ci într-o viață de iubire,
Nu-n moda lumii ce prosperă!

Ne-apropiem prea mult de lume
Crezând c-o mântuim ușor,
Dar ne-afundăm în urâciune
Că-n spate-i foamea banilor!

Dacă n-am mai avea susțineri
Din partea celor ce dau bani,
Câți ar mai avea convingeri
Că-s slujitori, că-s oameni tari?

Apostol mare-i omul mic,
Ce n-are traistă și nici casă,
Dar merge bucuros vestind
Căci de necazuri nu îi pasă!

El se încrede-n Dumnezeu,
Nu-n conturile care-s pline,
E lepădat deplin de eu,
Cu-n astfel de om și Domnul vine!

Dar când iubim numai arginții
Și avem case impunătoare,
Cum s-avem puteri ca sfinții
Care au trăit sub soare?

Nu se poate-avea de toate;
Faimă, bani și avuție,
Dar și-n Duhul, plinătate,
Dar și mese-ntinse, pline!

Iartă-mi, Doamne, poezia,
Dacă Ți-am greșit scriind,
Dar nu suport fățărnicia
Amestecată cu Cuvânt!

Ale Tale-s toate, Sfinte;
Slava, gloria, mărirea!
Ale noastre-s, drag Părinte;
Sinceritatea și sfințirea!

Când vom renunța la fire,
La pretenții și orgolii,
Să vorbim de mântuire
Și de-ajungerea în glorii!

Pân’ atunci…e necesară
O schimbare, sută la sută!
Altfel…vom rămâne-afară,
Nu vom intra cu El, la nuntă!

Lângă Tine am iubire,
Pace, milă și iertare,
Tu-mi dai, Doamne, fericire,
Mă saturi cu-a Ta-ndurare!

Nici o zi nu mi-e lipsită
De prezența slavei Tale,
Mă ferești de-orice ispită
Și mă ții tare pe cale.

Cânt cu toată bucuria
Chiar și-n ceasuri de furtună,
Când m-amenință solia
Celui rău, mă ții de mână.

Glasul meu Te preaînalță,
Sufletu-mi îți mulțumește
Că-mi zidești în ceruri casă
Unde slava-Ți strălucește!

Pe pământ n-am bogăție
Și nici nu-mi doresc s-o am,
Tu-mi ești marea avuție;
Scut și pavăză, și har!

Când durerea mă frământă
Și n-am somn în așternut,
Simt cu pacea-Ți mă inundă
Să-Ți pot mulțumi mai mult!

Nu am prieteni mulți pe lume
Căci nu cred în omul slab,
N-am folos dacă mi-aș spune
Durerea atunci când ard!

Gândul meu Ție-Ți vorbește
Când sunt tulburat și gem,
Duhul Tău mă întărește
Când în ajutor Te chem!

Mă apropii de cetatea
Unde nu mai sunt poveri,
Ține-mi, Doamne, demnitatea
Să pot fi mai bun ca ieri!

Să nu mai cârtesc vreodată
Când mi-e numele-njosit,
Să iert orice judecată
Cu care am fost lovit!

Doar la Tine mi-e scăparea
Când vin valuri înspumate,
Numai Tu îmi ții suflarea
Care-Ți cântă, Împărate!

Până când mă vei chema
Să mă mut în noua casă,
Ține-mă în voia Ta
Și fă-mi noaptea luminoasă!

Sunt oameni ce te vor nimicit
Chiar dacă le-arăți bunătate,
Te sapă direct și în gând
Fiindcă-s frați cu vechiul șarpe.

Nu le ceri ajutorul, vreodată,
Nici nu știu ce probleme ai,
Dar le place să-ți dea judecată
Și să te scoată afară din rai.

Ei nu comit adulter, nu beau,
Dar iubesc banii și averea,
Nu fumează, în baruri nu stau,
Dar bârfa le oferă plăcerea!

Nu poartă cravată, nici inel,
Dar poartă straiele scumpe,
Nu au televizor, n-au nevoie de el,
Însă pe telefon au mai multe!

Sunt oameni ce-ți vor nimicirea
Fiindcă nu gândești ca ei,
Nu-și văd răutatea ce le macină firea,
Dar se luptă cu tine, că-s farisei.

Dacă nu te duce diavolul în lume,
Te face să fii un demon îngust,
Să crezi că faptele ți-s bune,
Că toți merg în iad, și-s în plus!

Aceasta e forma cea mai gravă,
E păcatul cel mai acceptat;
Să ai o atitudine mai suavă
Cu eul tău, ucigându-l pe celălalt!

E ușor să faci slujire
Când hambarul tău e plin,
Când ai surse în neștire…
Nebând al lipsei pelin!

E ușor să mergi în față
Când din spate suflă vântul,
Dar ce greu e să n-ai apă,
Să nu-ți dea roade pământul!

Când ai vraful lângă tine
Și nu simți ce e nevoia,
E ușor să faci slujire,
Să te lauzi că-I faci voia!

Fericit e cel ce merge
Să-l ajute pe-un sărman,
Dar inima să nu-și lege
De avere și de ban!

Mulți susțin că dau la alții,
Dar nu din trudirea lor,
Ci din ce le dau bogații,
Asta-i bine, da-i ușor!

Domnul știe adevărul
Când lucrezi cu bucurie,
Dar cunoaște și misterul
Pentru care faci slujire!

E ușor să-ți faci un nume
De “samaritean milos,”
Dar să nu te știe nimeni
Că din toate-aduni folos!

Omul poate fi mințit
Cu vorba și cu privirea,
Însă Dumnezeu, nicicând,
Știe scopul și menirea!

Banul este-amăgitor
Când îți este pus în palmă,
Vai de cel ce-i iubitor
De arginți, aceasta-i dramă!

Cu ce gând ești implicat
În lucrarea lui Hristos?
Ca s-ajungi un om bogat
Culegând arginți de jos?

Dacă n-ai în piept iubirea
Pentru omul necăjit,
Banul ți-e nenorocirea
Ce te-așteaptă-n infinit!

Cu un adevăr întreg
Să lucrezi când faci un bine,
Chiar de oamenii nu văd,
Vede Cel din înălțime!

Nu fi ușuratic la gândire
Rostind cuvinte fără rost,
C-aceasta e nelegiuire
Și toate-n viață au un cost!

Nu tot ce vede ochiul firii
E adevăr, e realitate,
De-aceea nu da curs vorbirii,
Ca nu cumva să faci păcate.

Împlinitori ai voii sfinte
Puțini găsești, e uscăciune!
Doar sorbitorii de borș de linte
Sunt peste tot, ei știu a vinde!

Un om cu frică de Hristos
Nu se aruncă-n judecată,
Ci știe-a conversa frumos
Că are mintea luminată!

Doar cel lipsit de-nțelepciune
Se crede atotștiutor…
Caci omul bun, e o minune,
Iar omul rău, e trădător!

Cu cine-ți bei cafeaua, frate?
Cu cine oare te-nsoțești?
Cu cei care le știu pe toate…
Dar nu te-nvață să iubești?

Cu cine stai la masa plină
Uitând de cel sărac și gol?
Cu cel cu inima haină,
Care își are eul tron?

Cu cel religios și rece
Ce crede că e sfânt și mare?
Prea mulți sunt farisei de zece
În haine ce-s amăgitoare!

Se poticnesc într-o cravată,
Într-un inel și o tunsoare,
Dar luxului îi dau ofrandă,
Iubirea pentru bani nu moare!

La avuții, sunt liberali,
La haine scumpe, la mașini,
Dar la biserică-s teatrali,
Smeriți cu inimi de meschini!

A fi smerit pe dinafară,
Iar în interior om mândru,
Această stare te omoară,
Sfânt, nu e cel cu chipul sumbru!

Dumnezeu ne știe viața,
Gândul, fapta și umblarea,
Ce folos să mascăm fața
Să ne vadă adunarea?

Iartă-mi, Doamne, fățărnicia,
Zâmbetul de peste ură,
Te rog să-mi dai bucuria
Unei vieți după Scriptură!

Să nu-mi pese de părerea
Unui trecător ce moare,
Azi Te rog să-mi dai puterea
De-a fi sincer pe-a Ta cale!

Frații noștri din trecut
Au murit pentru Hristos,
N-au avut timp de pierdut
Cu gunoaiele de jos.

Câtă hulă și rușine
E adusă azi lucrării!
Unii nu mai pot de bine
Și-au ajuns robi depravării!

Au pe buze Legea Sfântă,
Sunt smeriți pe dinafară,
Predică frumos și cântă,
Dar prin fapte-aduc ocară!

Fel de fel de “învățăcei”
Care n-au nimic din Domnul,
Se scot în evidență ei
Murdărind mereu Sionul.

Nu au minte, nici cultură,
Nici nu pot silabiza,
Cred că tot ce scot pe gură
E descoperirea Sa!

Îi găsești din loc în loc,
Râvnitori din cale-afară,
Dar își bat, de Domnul, joc,
De Cartea elementară!

Îl coboară pe Hristos
La nivelul minții lor,
Au limbaj licențios
Cu omul provocator.

Dumnezeu rămâne drept
Nu-i ca omul ce se-ndoaie,
Robul Său e înțelept
Nu se scaldă în noroaie.

Nu poți ca să fii ca Pavel
Și-n același timp ca Iuda,
Nici ascultător ca Saul,
Dar să predici și Scriptura!

Celui ce se întinează
Nu îi șade bine-n față,
Faptele îl devoalează,
Clar se vede cum trișează.

Cine vrea să dea povețe
Din Cuvântul lui Hristos,
Mai întâi să se dezvețe
De traiul cel păcătos.

Fiindcă murdărește Cartea
Cu-ale sale mâini murdare,
Pregătindu-i-se partea
În gheena viitoare!

Mai întâi la pocăință,
La înfrânarea poftelor,
La trăirea prin credință
Și-apoi…să fii vestitor!

Decât să ajungi în iad
Ținând Biblia în mână,
Mai bine-i să îți faci gard
Față de viața păgână!

Să-ți evaluezi umblarea,
Vorbele și împlinirea,
Zilnic fie-ți căutarea;
Dumnezeu, pacea, sfințirea!

E ușor să arbitrezi
Lupta unui om zdrobit,
Dar e greu să te jertfești,
Lângă el să fii lovit!

Să te doară rana lui,
Să-i ștergi lacrima ce curge,
Să fii omul Domnului,
Nu săgeata ce-l străpunge.

E ușor să stai ascuns
După propria-ți frustrare
Și să-l sapi pe cel răpus,
Să-i faci câte-o acuzare.

E mai greu să te cobori
Lângă cel căzut pe cale,
Durerile să-i ogoi,
Să-i legi rana ce îl doare!

Stând la pândă să vânezi
Fiecare pas greșit,
Te condamni, te întinezi,
Că nu ești om pocăit!

E ușor să nu trudești
Nici un ceas în lucrul sfânt,
Dar e greu să obosești
Semănând și secerând!

Nu ai vrea să te întrebi,
Care-i ținta ta în lume?
Înspre care loc te-ndrepți
Plin de eu, fără iubire?

Ce-i vei spune lui Hristos
Când vei sta la judecată?
Că ai fost răutăcios
Cu ființa încercată?

Nu ai vrea să te căiești
Și să îți repari trecutul?
Răul să nu-l răscolești,
Ca să nu-ți ceară tributul.

Nu-i a mea înțelepciune,
Nici puterea ce-o am eu,
Ci e doar a Ta iubire,
Faptul că-s copil al Tău!

Nu-i a mea desăvârșire,
Nici un merit nu dețin,
Ci e scumpa Ta jertfire,
Drag Isus, Ție mă-nchin!

Eu sunt carne păcătoasă,
Un pumn de țărână vie,
Tu ai pus în mine viață
Și un dor de veșnicie.

Te rog să mă faci mai tare,
Bun și harnic, și milos,
Să-Ți dau sfântă ascultare
Și să Te iubesc, Hristos!

Când va fi să-Ți iei poporul
Cel răscumpărat de Tine,
Vreau să îmi dai ajutorul,
Să fiu gata de răpire.

Nici un lucru nu mă țină
Printre tot ce-aici va arde,
Ci să fiu azi o lumină
Care-n viitor străbate.

Să nu-Ți întinez lucrarea,
Numele-Ți și casa Ta,
Ci să îmi sfințesc umblarea,
Gândul, vorba, inima.

Asta-i ruga mea fierbinte
Pentru care-Ți mulțumesc,
Că m-ajuți de azi ‘nainte
Numai Ție să-Ți slujesc!

Minciuna-i practicată cu plăcere
Și nimeni, aparent, nu moare,
Dar e urmată de lacrimi și durere,
Căci vine judecata viitoare!

Minciuna-i patima ce e la modă,
Nu pare-a fi atâta de nocivă,
Dar dacă vom citi a Cărții slovă
Vom realiza cât este de morbidă.

Chiar dacă nu curvești, nu bei alcool,
Nu te droghezi și nu tragi din țigară,
Dacă minți ești omul cel mai gol
Și-aduci lui Dumnezeu ocară!

Cei ce găsesc de bine ca să mintă
Vor fi legați și aruncați afară,
În focul iadului ce va să vină,
Chiar dacă astăzi nimeni nu-i omoară!

Cu nimeni nu se iau măsuri concrete
Când este prins în patima minciunii,
Ea este cancerul ce nu se vede,
E-un fel de mamă a deșertăciunii.

Cei care-au înțeles ușor credința,
Creștinii care nu au teamă de păcat,
Consideră că-i simplă pocăința,
Fac tot ce vor, că Domnul i-a iertat!

Când nu mai mergi pe cale cu sfială
Și râzi de omul cel conștiincios,
Vei fi surprins la capăt, în finală,
Când vei fi condamnat ca mincinos!

Iubirea pentru adevăr să ne-nsoțească,
Sinceritatea, să ne fie-un ideal,
Creștinul e chemat să strălucească
În secolul întunecat și imoral!

Copiii sunt așa cum vor să fie;
Veseli, sinceri și foarte jucăuși!
Ei sunt în casa noastră o minune
În lumea ce nu-i vrea să fie-aduși!

E mai de preț un câine, o pisică,
Un animal ce este drăgălaș,
Mentalitatea multora se strică
Când este vorba de un copilaș.

Când nu iubim copiii și credința,
Când lui Hristos, nu îi mai dăm onoare,
Când nu ne mai apasă conștiința
Degeaba mai trăim aici sub soare!

Acolo unde nu se-aude nici un râset
Și nici un glas de fiu vioi și drag,
Nu este viitor, ci numai plânset
A doi bătrâni ce-s singuri pe un prag!

Degeaba adunăm averi nenumărate
Și strângem la gunoaie ce se trec,
Dacă nu ai o inimă ce bate,
Fără copii, e viața un eșec!

Ce binecuvântate-s casele ce-s pline
Cu pui de oameni, care cresc,
Nu este lipsă de belșug de pâine,
Ci un ospăț continuu și ceresc!

Căci omul care umblă cu sfială
Pe calea ce-i trasată de Hristos,
E binecuvântat de când se scoală
Și pân’ se culcă, trăiește cu folos!

Dar omul ce se teme să nu moară
Împresurat de lipsă și copii,
Trăiește-n stres și duce o povară
Ce-l văduvește de multe bucurii!

Ferice e de casa-n care-I Domnul
Este Stăpân și purtător de griji…
Nimic nu poate să mai facă omul
Când e supus la fel de fel de frici!

Dar cel ce umblă pe cărarea vieții,
Cu teamă sfântă, și-n voia Sa mereu,
E fericit din anii tinereții,
Căci bine e să mergi cu Dumnezeu!

Veghează la fiecare sfat ce-l dai,
Să fii un îndrumător spre rai,
Nu-l fă pe om s-ajungă în abis
Prin vorba ta, nu fă un compromis.

Vei fi pasibil de ceva ce-i rău
Nu te juca cu Domnul Dumnezeu,
Fii om, prietenul cel bun, ajutător,
Nu călăuză oarbă, ci drept învățător.

Fii gura Celui care te-a creat
Nu glasul celui ticălos, stricat,
Culege-vei tot ce ai semănat,
Seamănă în Duhul, să nu comiți păcat.

Când ți se cere-un sfat nu te grăbi
Să dai povețe fără a gândi,
Mai meditează-n rugă așternut
Să-i poți răspunde celui ce-i căzut.

Prea mulți învățători s-au ridicat
Să spună răului că nu-i păcat,
Că cei bătrâni erau înguști, senili,
Iar ei sunt sunt doctori teologi, abili!

Nu-i rău să studiezi, să fii școlit,
Dar tare mulți cărarea au lărgit!
Se cred mai înțelepți, mai luminați,
Dar iată ce-am ajuns, debusolați!

Se calcă peste tot ce-a fost curat,
A fi smerit nu e la modă, e-aberant!
Contează aparența, să fii scenarist,
Aceasta-i audiența secolului trist!

Când spui adevărul ești negativist,
Dacă spui povești ești om altruist,
Toate-n lumea asta s-au stricat,
Iar poporul doarme-n dulcele păcat!

Doar fecioara sfântă are untdelemn
Căci ea nu respinge sincerul îndemn,
Dar cel plin de fire, rece și murdar,
Nu mai vrea sfințire, ci liber prin har!

În curând se-aude trâmbița sunând,
Domnul Isus vine, sus pe norul sfânt!
Ferice de omul ce va fi găsit
Stând în așteptare, pentru cer lucrând!

Ne împărțim în conservatori
Și liberali ce vor reformă,
Am devenit proprii răufăcători,
Ne destructurăm la normă.

Prigoana, hula din exterior
A devenit doar o amintire,
Asistăm la războiul generațiilor,
Nici unii, nici alții n-au iubire!

Nici într-o tabără nu se confirmă
Accesul la Puterea reală,
Lupta doctrinară continuă,
Orgoliile religioase ne omoară.

Suntem într-o cădere continuă
Și nimeni nu vrea să cedeze,
Schimbarea de stil e asiduă,
Dar nimeni nu vrea să lumineze!

Teoria-i subiect de discuții,
Iar faptele-s lăsate-n uitare,
Nu se-aud ale minunilor percuții
Ce-ar trebui să fie o confirmare!

Găsim explicații teologice
Când este vorba de sfințire,
Ne hrănim cu povești arheologice
Acoperind a prezentului nerodire.

De ce să vină răpirea pe nori
Când suntem legați de pământ?
De ce ne-amăgim, frați, surori,
Când știm ce ne zace în gând?

Să oprim alergarea fără rost,
Nu-i vremea de teatru dogmatic,
Tineri, vârstnici, să vestim un post
Căci traversăm momentul dramatic!

Să lăsăm orgolii și vechile tradiții
Ce-au înfrânat carul mântuirii,
E vremea să se trezească pocăiții
Și să reaprindem făclia iubirii!

Am renunțat să fiu supus
Voinței omului ce trece,
Eșecurile mi-au distrus
Încrederea în omul rece.

Credeam ca un copil, orice…
Știam că lumea toată-i bună,
Pe margini de prăpastie
M-a dus încrederea în gură.

Când ești pe culmi și ai succes
Ai oameni care te flatează,
Dar când cobori înspre regres
Doar moartea te mai vizitează!

Cât timp oferi și-ajuți cu drag
Ți-e ușa zilnic folosită,
Dar când nevoile te ard
Ți-e curtea casei pustiită!

La bunătatea ce-o deții
Vin toți flămânzii să se-nfrupte,
Cât timp ești sus, pe locu-ntâi
Toți vor la ușă să îți cânte!

Ce bine-i să fii preventiv,
Să nu-ți dai inima la om,
Să nu fii darnic și naiv
Cu cel ce scutur-al tău pom.

Nimic nu-i sigur pe pământ,
Nici moartea nu mai e la fel,
Mor tinerii cu plete-n vânt,
Iar cei bătrâni au ani de fier.

De-o fi să plec cât mai curând
Sau peste-un timp îndepărtat,
Să fiu curat în fapt și-n gând
E de dorit și important!

Aș vrea să fiu ce mi-am dorit
Și n-am putut să realizez:
Să fiu om bun și pocăit,
La om să nu mă confesez!

Să cred deplin în Dumnezeu,
Să mă încred și să-L slujesc,
Să nu mă las schimbat de rău,
Ci pe dușman să îl iubesc!

Trăim divers și suntem frați,
Dar vrem în ceruri împreună,
Unii săraci, alți-s bogați,
Dar numai raiul ne adună!

Ceva îmi spune că e fals,
Că nu aceasta este calea,
Unu-i sărac și în impas,
Iar altu-și laudă înfruptarea!

Să fie voia Celui Sfânt,
Să fim atât de împărțiți?
Ori ne-am legat de-acest pământ,
Dar avem teorii de sfinți?

Posibil să nu pot gândi,
Să fiu redus inteligent,
Cum vom putea în cer a fi
Când pe pământ trăim defect?

Acolo vrem cu îngeri mii,
Cu sfinții care-au biruit,
Dar aici plini de bogății,
Râzând de omul necăjit!

Dacă n-avem, ca mod de viață,
Trăirea raiului, de-aici,
Nu vom ajunge niciodată
În ceruri lângă ucenici!

De-aici începe veșnicia
Ce se extinde-n Paradis,
Iar cei ce-și trăiesc lăcomia
Se păcălesc în compromis.

Nu-i bogăția condamnată,
Ci inima ce-o poartă-n piept,
Și sărăcia-i vinovată,
A doritorului nedrept.

Unde nu-i dragoste și pace,
O lepădare de firesc,
Nici unitatea nu se face
În modul cel duhovnicesc.

Degeaba ne numim creștini
Ce aspirăm la Paradis,
Dacă mușcăm ca niște câini
Neîmplinind măcar un vis!

Să ne unim în duh și-n gând,
Dar și în faptele iubirii,
Căci omul plin de Duhul Sfânt
Nu este robul îmbogățirii!

Când nu-ți găsești în lumea asta sensul,
Când simți că ești hulit și oropsit,
Privește cât de mare este universul
Ce are-un Creator disprețuit!

Atât de multe lucruri fac dovada,
Că Dumnezeu e viu, e Suveran,
Dar omul nu-I acceptă slava
Și îi contestă existența, an de an!

Să nu te lași învins de deznădejde,
De vorbe aruncate neînțelept,
Înaintează cu elan și crede,
Căci Dumnezeu rămâne pururi drept!

Cei care ți-au lovit obrazul plâns
Sunt fii ai celui ce-a căzut din slavă,
Să nu mai crezi că te-au făcut de râs,
Căci judecata lor va fi degrabă!

A mai rămas puțin din ceasul greu,
Din vremea încercării tale,
Va răsări dreptatea-n dreptul tău
Și vei striga cu bucurie: Osanale!

Se-apropie o dimineață înseninată,
Când noaptea suferinței se va sfârși,
Răsplata veșniciei te așteaptă,
Căci Mirele Hristos va reveni!

Atunci vei străluci ca niciodată,
Când în prezența lui Hristos vei sta,
Crucea de pe umeri îți va fi luată,
Iar prigonirea toată va-nceta!

Nu-i vremea să ne evaluăm lucrarea
A tot ce facem pentru Cer,
La capăt se vor număra snopii,
Nu azi, căci cei ce-s mândri pier!

Nu-i treaba noastră, judecata,
Nici fapta celor ce greșesc,
Doar cei smeriți vor sta la dreapta,
Cu cei ce-n Domnul, ostenesc!

Cei ce nu fac nici o slujire,
Căci se-odihnesc doar asuprind,
Nu vor primi vreo răsplătire,
Căci nu au transpirat muncind!

E simplu să trăiești degeaba,
Să-ți treacă timpul în zadar,
Spre asupriri să-ți fie graba
Și să te crezi creștin prin har!

Dar cel ce nu-și trăiește viața
Necunoscându-și țelul ei,
Are posomorâtă fața
Și are-apucături de lei.

Nu știe să mai spună o vorbă
Ce poate ridica un suflet,
E plin de sine, având o formă
Ce e-o descoase al vieții umblet.

Oprește-te din marea spasmă
Ce-ți poate-accelera pieirea,
Nu sta cu cei trufași la masă
Crezând c-așa ai mântuirea!

Nu tu descoperi adevărul
Din viața celor ce n-au lege,
Căci Dumnezeu știe misterul
Ce prin Hristos o să-l dezlege.

Tu stai în pragul casei tale
Și mătură tot ce-i gunoi,
Nu arăta spre mari noroaie
Când zaci în patimi și nevoi!

Mai bine-ar fi să te căiești,
Să nu ți se-agraveze starea,
Căci n-ai folos dacă urăști
Și vrei să denigrezi lucrarea!

E ziua când te chem la pace,
La dragoste și fapte bune,
Nu mai fi priceput în lance,
Să-nțepi, aceasta-i urâciune!

Ne plac învățătorii care ne scaldă
În ape calde și liniștitoare…
Vorbele dulci…care ne poartă
Prin diverse stări emoționale.

Ne plac învățătorii ce nu mustră,
Cei ce ne spun că mergem bine,
Obișnuiți cu boală, cu lăcustă,
Nu ne mai mișcă nici o nenorocire!

Ne plac evangheliștii ce glumesc,
Cei care știu să fiarbă bine lintea,
Să credem că păcatul e firesc,
Sorbind din borșul lor, ne pierdem mintea.

Ne plac învățătorii cei cu gust,
Cei care au instincte de actori,
Dar îi urâm pe cei cu-n crez îngust,
Și îi numim, țărani și impostori!

Ne plac învățătorii cei cu școală,
Și nu e rău să fii om pregătit,
Dar nu mai văd că moartea e în oală,
Că suntem pocăiți doar prin vorbit!

Priviți…ce am ajuns cu-atâta slovă
Rostită ca pe un discurs obișnuit!
Împărăția lui Hristos, nu e în vorbă,
Ci în puterea de a fi neprihănit!

Să ne întoarcem la Cuvântul Sacru,
La Adevărul cel de netăgăduit,
Chiar dac-acesta…pare a fi acru,
E dulce pentru omul pocăit!

Ce te mai ține în slujire,
Păstorule cu grai mieros,
Când n-ai văzut nici o minune
Făcută de Isus Hristos?

Înmormântezi copii și mame,
Bolnavii se topesc de vii,
Dar porți sticluța-n buzunare,
Cu untdelemn, de ea mai știi?

Ești absolvent de seminar,
Interpretezi Scriptura bine,
Dar de-o minune n-ai habar
Și spui că nu e pentru tine!

La poarta celor ce-s căzuți
Nu te mai duci, că ți-e rușine,
Nu vrei să știi câți sunt de mulți,
Dar care-i slujba pentru tine?

Renunți la oameni prea ușor,
Excluzi pe cel ce te contrează,
Nu prea-ți mai pasă de popor,
Dar numai leafa mai contează?

La cel sărac, cu masa goală,
Nu mergi să-i duci măcar o pâine,
Nu-i știi nevoia ce-l omoară,
Dar muști din pradă ca un câine!

Nici spovedanii nu mai ai
Fiindcă nu mai ești credibil,
Pe cei bogați îi bagi în rai,
Iar cel sărac nu-i eligibil!

Prietenii, nu-ți sunt săracii,
Ci numai cei cu carduri groase,
Toți dubioșii îți sunt frații,
De omul sincer nu îți place!

Ce răsplătire mai aștepți
Când va veni Hristos, Mesia?
Vrei locul unde sunt cei drepți
Când tu trăiești nelegiuirea?

Trezește-te oricare-ai fi;
Păstor, prezbiter, diacon, frate,
Isus Hristos va reveni
Să șteargă orice nedreptate!

Atunci se va sfârși durerea
A celor ce-au fost asupriți,
Când El, Păstorul, Mângâierea,
Va răsplăti pe-ai Săi iubiți!

Prăpăstioase vremuri azi trăim,
Căci ne-adâncim în bezna milenară,
Iar Mirele pe care ni-L dorim
E-atât de-aproape, fraților, s-apară!

Nu va veni înainte să apară,
Fiul pierzării și-al lepădării crez,
O cernere profundă și globală,
Taifunul amăgirilor din univers.

E apărut mai de demult în lume,
Potrivnicul, dușmanul lui Hristos,
Ce-și face loc prin legi a ne supune
Să pervertească tot ce e frumos!

Ecumenismul, unirea-ntre popoare,
Religii ce ne duc înspre prăpăd,
În față pare-a fi o preafrumoasă floare,
Caci mulți sunt orbi și răul nu îl văd!

Nu va veni sfârșitul, nici Mesia,
Mai înainte de-a ne trece prin necaz,
Biserica va înfrunta urgia,
Că-n ceruri nu se-ajunge făcând haz!

Glumim cu pocăința cea modernă,
Împrumutăm declinul cel moral,
Vorbim de viața cea eternă
În mod prea ușuratic și formal!

Ce fel de oameni ar trebui să fim
Când toate-n lume s-au stricat?
N-ar trebui mereu să ne sfințim,
Să nu mai stăm în cloaca de păcat?

Dar ne lăsăm luați de valul lumii,
De-nvățături ce calea o lărgesc,
Mult prea ușor dăm credit urâciunii
Unindu-ne cu cei ce spun că ne iubesc!

Luăm din tot ce ni se pune-n față,
Din lucruri ce-s murdare de noroi,
Prorocul mincinos e om de importanță,
Toți demonii sunt astăzi frați cu noi!

Se-apropie o zi de rânduială,
O curățire cum vreodat’ n-a existat,
Căci Domnul ne va cere socoteală
De fiecare stare trăită in păcat!

Nu va conta-n ce cult ți-a fost umblarea,
Nici dac-ai fost bogat sau cerșetor,
Ci numai pocăința, credința și-ascultarea,
Te fac s-ajungi în raiul sfinților!

Mai e un pas și-ncepe judecata
Când cărțile vor arăta ce-am fost,
Neprihăniții vor fi chemați la dreapta,
Iar cei mascați…în iadul fioros!

După nor și după ceață,
După ploi și după vânt,
Dumnezeu ne luminează
Și ne-aduce pace-n gând.

Nu ne lasă în neștire
Să plângem, să ne jelim,
După orișice zdrobire
Ne căim și ne sfințim.

Voia Sa ne prelucrează
Caracterul și trăirea,
Omul cel cu mintea trează
Îi înalță mulțumirea.

Nici un val nu-i întâmplare,
Toate au un scop precis;
Lutu-i pentru modelare
Când cuptorul e încins.

Firea-și pierde din tărie,
Eul moare, pas cu pas,
Omul crește în iubire
Și-i mai tare prin necaz!

În cuptoare se topește
Zgura firii pământești,
Iar lăuntru-ți strălucește
Și strigi: Doamne, ce bun ești!

Mulțumim pentru furtună,
Pentru lipsuri și nevoi,
Căci atunci ne iei de mănă
Și ne-arăți că ești cu noi!

De ce ești posesiv și rece,
Flămând de bani, nesăturat?
Nu vezi că viața asta trece
Și pleci lăsând ce-ai adunat?

De ce îți strângi comori în lume
Crezând că totul e al tău?
De ce nu faci și fapte bune,
Să-L împrumuți pe Dumnezeu?

De ce ții punga pentru tine
Și n-o dezlegi pentru sărac?
N-ai vrea să ai în veșnicie
Comori cerești, dând azi din sac?

De ce nu ești un om milos,
Deschis la inimă și darnic?
Nu vezi ce bun este Hristos,
Iar tu avar, zgârcit și lacom?

De ce-l alungi pe cel lipsit
Și-l înjosești cu vorbe aspre?
Nu crezi că vei primi-nsutit…
Ce n-ai gândit că te va paște?

Degeaba cânți și predici bine,
Degeaba Biblia o știi,
Dacă trăiești doar pentru tine
Și nu trimiți și-n veșnicii!

Credința nu stă în slujire
Și nici în mersul la altar,
Ci-n viața de neprihănire,
În fapte bune s-avem har!

Căci foarte mulți se afișează,
Ca oameni plini de Duhul Sfânt,
Dar pe Hristos nu-L onorează
Față de semeni, pe pământ!

Să ne silim să fim lumină,
Nu un chimval zăngănitor,
Un om ce-ajută și alină,
Al Bibliei împlinitor!

Când nu mai dau doi bani pe tine,
Când ești de oameni înjosit,
Abia atunci observi mai bine,
Cu-adevărat, cin’ te-a iubit!

Când ești pe munte și ai faimă,
Când pari să nu mai fii clintit,
Te bagă toată lumea-n seamă,
Căci omu-i fals și ipocrit!

Dar când te suflă vântul vieții,
Când ești în faliment și plângi,
Dispar din viața ta drumeții
Pe care, disperat, îi strigi!

De-aceea-i bine să iei seama
La fiecare pas ce-l faci,
Să nu te amăgească haina,
Doar lui Isus Hristos să placi!

Căci omul care azi te laudă
Mâine te-ngroapă în dispreț,
Să nu te lași să fii o pradă
Celui ce-ți poartă interes.

Să fii imparțial și sincer,
Pe oameni, să-i iubești la fel,
Să nu fii pentru unii…înger,
Iar pentru alții…Lucifer!

E-atât de-amăgitoare firea
Ce nu-i supusă lui Hristos,
Să nu mai confundăm iubirea
Cu-n zâmbet fals și păgubos!

Când suntem sus, pe înălțime,
Să fim plăcuți lui Dumnezeu,
Iar când nenorocirea vine
Să nu îl vindem pe un leu!

Să acceptăm tot ce primim;
Belșugul, dar și sărăcia,
Să nu uităm să-I mulțumim
Ca Iov, păstrând neprihănirea!

A face-o faptă-n văzul lumii
Este un gest uman, firesc,
Dar pierzi răsplata veșniciei,
Căci nu-i în mod dumnezeiesc!

Prea rare-s faptele făcute
Fără reclame omenești…
Că-i multă fală și renume,
Auzi expresii; ce bun ești!

În spate-s mii de interese
Când vezi un bine realizat,
Căci pofta inimii își țese
Imagini cu un scop ratat!

De văduva cu doi bănuți
Ce-a dat puțin, cu bucurie,
Nu mai vorbesc atât de mulți,
Căci nu rezultă avuție!

În taină-i binele real
Ce-și va atrage răsplătirea,
Nu cu filmări…care-n final
Amplifică îmbogățirea!

Să dai cu inimă curată
Din tot ce Dumnezeu ți-a dat,
Fără să îți mai faci reclamă,
Să fie Domnul înălțat!

E foarte deranjant mesajul
Ce îl citești, amicul meu,
Căci nu-ți aduce avantajul
Când faci un bine plin de eu!

Dar asta-i calea răsplătirii,
A tot ce facem în Hristos,
Căci pe cărarea mântuirii
Urcăm cu greu, anevoios!

Să nu existe nici o urmă
De aroganță omenească,
Ci o sinceritate pură,
Prin toate…El să strălucească!

Ia în serios Cuvântul
Și nu continua să râzi,
În curând te ia pământul,
Veșnic suflete-o să plângi!

Lasă-ți nervii, gingășia
De-a nu suporta mustrarea,
Lasă-ți eul și trufia
Și învață ascultarea.

Nu lovi cu vorba rece,
Nu tăia în carne vie,
Nu vezi viața cum se trece
Și mor oameni în neștire?

Să nu crezi că scapi ușor
De pedeapsa care vine
Să dea plata tuturor…
Celor răi ce n-au iubire!

Pune capăt la umblarea
Ce te duce în păcat,
Nu-i de vină adunarea,
Că ți-e traiul necurat!

Schimbă-ți viața cu grăbire,
Nu-amâna să te sfințești,
Căci în ziua care vine
S-ar putea să nu trăiești!

Iartă, uită și iubește
Fără să mai pui condiții,
Cel nebun mereu se ceartă
Și nu lasă din ambiții!

Azi e ziua ce-ți oferă
Șansa de a te schimba,
Vine moartea cea severă,
Nimeni nu te va salva!

Fă un pas spre fericire
Lăsând tot trecutu-n urmă,
Dacă nu lași din furie
Mori în propria-ți furtună!

Scoate-ți idolii și moda,
Mândria și faima lumii,
Să nu fim numai cu slova,
Nici cu fapta urâciunii!

Scoate-ți, fraților, maneaua,
Muzica cea deșănțată,
Cei ce sunt prinși cu ocaua,
Arta falsă, plagiată.

Scoate-ți tot ce face zgomot,
Scoate-ți forma cea păgână,
Vedetele care fac ropot
Și au programele în mână!

Scoate-ți de prin adunare
Toată firea pământească,
Și lăsați a Sa-ndurare
Iarăși să ne copleșească!

Scoate-ți toată pofta rea,
Iubirea de bani, trufia,
Să coboare slava Sa
Peste toată România!

Scoate-ți bârfa și minciuna,
Clevetirea, răzvrătirea,
Ca să mai vedem minunea
Nu doar falsul și-amăgirea!

Scoate-ți datini și tradiții,
Nu mai înălțați umanul,
Mult confort, multe condiții,
Ne-a răcit credința, banul!

Scoate-ți tot ce-i dubios;
Lauda și vorba goală,
Că ne-a părăsit Hristos
Și servim moartea din oală!

Scoate-ți-i pe toți făloșii
Care n-au deloc putere,
Că s-au înmulțit leproșii
Și cei cu păcate grele!

Scoate-ți-i pe cei cu vază
Ce-i supun pe cei săraci,
Prea mulți sunt în metastază,
Iar spiritual, în saci!

Scoate-ți tot ce-ndepărtează
Prezența norului Cel Sfânt,
Căci păstorii dormitează
Și nu-s puși de Duhul Sfânt!

Scoateți-i pe toți pungașii
Care strâng arginți cu darul,
Mor bolnavii, copilașii,
Dar ne lăudăm cu harul!

Scoate-ți-i pe cei ce mint
Și ne spun povești miloase…
Iar din Biblie…nimic,
Doar mărturisiri spumoase!

Dacă nu vom recunoaște
C-am pierdut esența Crucii,
Nimeni bine nu se face,
Am rupt ani și ani…papucii!

Vina toată…ne-aparține,
Ce vom face-n viitor?
Vom zice că mergem bine
Spre-un final triumfător?

Domnul vine să-și ia rodul
Suferinței din Calvar,
Oare câți păstrează bobul
Credinței, ca de muștar?

Vine Domnul, Maranata!
Pentru cei ce se trudesc
Să fie creștini cu fapta,
Nu cu traiul cel lumesc!

Pentru cei mai mulți, El vine,
Ca un Drept Judecător,
Oare ce va fi cu mine
Dacă stau nepăsător?

Mi-e dor de Tine și de frați,
De cerul ce-i în sărbătoare,
Când toți martirii încununați
S-or bucura lâng-al lor Soare!

Mi-e dor de Tine, Domnul meu,
Desăvârșirea mea eternă,
Mângâietor în ceasul greu,
Când adormeam plângând pe pernă.

Mi-e dor de Tine, Tatăl meu,
Prieten cum nu este-n lume!
Doar Tu ești unic Dumnezeu
Ce poate pașii să-mi îndrume!

Mi-e dor de Tine și de cer,
De Paradis, de locul sfânt,
Aici…e totul efemer,
Cu lacrimi și durere-Ți cânt!

Aici…nu-i raiul cel dorit,
Ci-i doar o vale a durerii,
Cel sincer este prigonit
Și e supus oricând tăcerii.

Mi-e dor de Tine, Dumnezeu,
De Fiul Tău ce-a stat pe cruce,
Aștept să vină ceasul meu
Când îngerii la cer m-or duce!

Până atunci…mai fac un pas
Smerit sub crucea-mi nevăzută,
Doar Tu ești tot ce mi-a rămas,
Prieten, scut în a mea luptă.

Rămâi cu mine-n noaptea lungă,
Când Ghetsimaniul mi-e aproape,
Doar harul Tău vreau să-mi ajungă
Când nu găsesc aici dreptate.

Se-apropie o dimineață,
O sărbătoare interstelară,
O trecere spre noua viață
Când Mirele o să apară!

Până atunci mai stau de veghe,
Nu vreau să cad de oboseală,
Să nu ajung om fals și rece
Având o formă ce înșeală!

Păstrează-mi inima întreagă,
Supusă voii Tale Sfinte,
Să-mi fie ascultarea dragă
Și ale Bibliei cuvinte!

De multe ori am făcut bine
Și m-am ales cu judecată,
Dar am ales să plâng în mine,
Să nu-mi răzbun frumoasa-mi faptă!

Am vrut să fiu un sol al păcii,
Să-i văd pe oameni împreună,
Dar m-au străpuns vârfuri de săbii
Crezând că toată lumea-i bună.

Pe buze toți au vorba dulce,
Dar în ascuns emană fiere,
Oriunde pe pământ te-ai duce,
Dacă faci bine, primești durere!

Unde-am știut că e credință,
Că-s oamenii smeriți și sfinți,
M-am otrăvit din neștiință
Și-am fost vândut pentru arginți.

Când mă grăbeam să-mi plâng durerea,
Să pot găsi un scump alin,
Am constatat că doar tăcerea
Nu-mi poate adânci din chin!

Ce slab am fost în ziua neagră,
Când am ales să fiu copil,
Când am bocit cu gura largă
Și m-am deschis celui hain!

Să ai încredere-ntr-un om
E cea mai mare amăgire…
C-ajungi să fii vândut și gol,
Plin de regrete și furie!

Am învățat de-atunci să tac
Și să înghit în mine jalea,
O rugă sinceră să fac,
Să-I spun lui Isus, frământarea.

De-atunci mi-e drumul mai ușor,
Am căpătat putere sfântă,
Nu mai dau curs trădărilor
Și simt că inima îmi cântă!

Ajunge cât te-ai pus în calea
Celui pe care-l urmărești,
Să-i vezi greșeala și căderea
În timp ce tu te răzvrătești!

Ajunge cât ai stat pe margini
Și-ai judecat un plâns amar,
Dar n-ai lăsat ale tale patimi
Ce ți le-acoperi, om murdar!

Ajunge cât ai stat cu piatra
În mana-ți strânsă, cu furie,
S-acorzi, făr’ milă, judecata
De parcă Domnul nu te știe!

Ajunge, fariseu de frunte,
Ce stai pe culmi religioase
Și nu faci niciodată punte
Spre cei cu inimile arse!

Ajunge cât ai stat la ușă
Și-ai numărat căzuții vremii,
Căci dragostea din piept ți-e dusă,
Urăști chiar și samaritenii!

Ajunge cât ai spus cu gura:
Nimeni nu are mântuire!
Căci e prea mare-n tine ura
Care te ține-n vrăjmășie!

Isus Hristos este în stare
Să judece, să mântuiască,
Tu, om cu inimă de carne,
Ascultă ce vrea să-ți vorbească:

Mărturisește-ți toată vina
Și lepra ce-o ascunzi sub haină,
Căci ți s-a stins demult lumina
Printre prietenii de seamă!

Vino pe calea pocăinței
Și lasă patima-ți străină,
Nu mai fi om supus voinței
De-a căuta la alții…vină!

Ai multe greșuri și păcate,
Dar nu ai ochi să ți le vezi,
Isus Hristos, este dreptate,
N-ai vrea să conștientizezi?

De nu vei pune capăt firii
Ce te împinge la mândrie,
Vei regreta-n ziua venirii
Celui ce-i Sfânt, din veșnicie!

Nu ne vindecă nici moartea
De bârfă și clevetire,
Suntem primii la păcate
Înfăptuite prin vorbire!

Cu gunoaiele sub noi,
Cu lepra mereu sub haină,
Dar strigăm din toți plămânii
Spre cel ce-și trăiește-o dramă!

Știm de ce ne mor vecinii,
De ce e bolnav un frate,
Dar nu știm să ne sfințim,
Să trăim cu demnitate!

Răspândim vestea cea rea,
Denigrăm cu multă sete,
Cine oare se mai căiește
Cu fața plânsă, la perete?

Avem zâmbetul pe chip
Când îi corectăm pe alții…
Dar fugim ca niște lași
Când ni se-aduc acuzații!

Nimeni nu vrea să-și asume
Tăvălugul cu păcate,
Că-i mai simplu ca să vezi
Tot ce face al tău frate!

Unii fac spume la gură:
Să se spună adevărul!
Dar nu cel din viața lor,
Pe al lor îl știe Cerul!

Cine ne mai scapă, Doamne,
De atâta falsitate?
Suntem cei mai buni la ură
Și la veștile stricate!

Inundați în cunoștințe
Despre voia Cărții Tale,
Ne usucă neîmplinirea,
Iar păcatu-i mult mai mare!

În zadar purtăm un nume
Pentru care nu trăim,
Vom plăti cu-n foc în iad,
Căci religios mințim!

Ne-a pierit simțul căinței,
Nu ne pasă de mustrare,
Vrem spectacole frumoase
Ce încing firea mai tare!

Păpușarii cu cravată
Și cu părul uns cu gel,
Gâdilă în ceafa morții
Cu ochii spre portofel!

Vrem treziri, minuni si semne,
Dar fără de pocăință,
Iar aceasta nu se poate,
Trebuie, întâi, credință!

Trupe ce la dans ne cheamă,
Cu lumini și fum de scenă,
Asta-i moartea cea curată,
Nu e viața cea eternă!

Am făcut din adunări
Locuri de distrat mulțimea,
Căci Isus Hristos nu vine
Unde nu-i neprihănirea!

Avem aur și argint,
Tot ce firea își dorește,
Dar lipsește Duhul Sfânt,
Cerul nu mai strălucește!

Nu mai vezi nici un olog
Să mai sară în picioare,
Dar nici oameni precum Iov,
Că-i vremea de lepădare!

Ești dispus să schimbi ceva
În trăirea ta, creștine?
Sau nu vrei să îți pătezi
Falsul omului de bine!

Dă-mi, Doamne, minte și putere,
Să pot pricepe adevărul,
Să nu fac tot ce firea-mi cere,
Să luminezi, prin mine, cerul.

Să nu îmi caut dreptul meu
Când oamenii mă asupresc,
Ci să se vadă chipul Tău
Prin tot ce fac și ce gândesc!

Când nu mi se oferă cinste,
Nici ajutor și nici iubire,
Să-mi amintesc de a Ta cruce,
Cum ai purtat-o pentru mine!

Nu-i vremea celui ce se luptă,
Să fie sus și-apreciat,
Căci e mândria absolută,
Iar omul fals e diplomat!

Puțini gândesc precum Ioan,
Să-L vadă pe Hristos, cel mare,
Toți farisei-s în Iordan,
Nu-i mai oprește vreo-ntrebare!

Irod e pus să ne dea sfaturi,
Că doar toți suntem oameni slabi,
Nu mai sunt puse niște laturi
Între cei sfinți și cei murdari!

Ioan e exilat în Patmos,
Apostolul din vremea noastră,
Căci adevărul produce haos,
Nu-i invitat să stea la masă!

Câți vor să mai plătească prețul
Trăirii fără compromis,
Când omul drept, e-analfabetul
Ce n-are stil, nu e deschis?

Nu-i mântuirea, nici iertarea,
A celui ce-și înalță lutul,
Căci prin credință e intrarea
În Paradis, nu este cultul!

Isus Hristos, e-al tuturor…
Ce cred în El și îl ascultă,
Se vede-n caracterul lor,
Nu într-o față prefăcută!

Dă-mi, Doamne, dragoste de Tine,
Elan și pace, și iubire,
Să lepăd tot ce-i rău din mine,
Să am doar calități divine!

Să nu mai caut vorba lumii
Cea falsă, cea amăgitoare,
Să nu ascult ce vorbesc hunii
Și să trăiesc mergând spre Soare!

Cântări tot mai goale de Cuvânt,
Doar ritmul și melodia contează,
Căci nu mai scrie Duhul Sfânt,
Iar firea exaltă, dansează!

E greu să mai scrii pe genunchi
Sau de pe patul de suferință,
Când simți dureri în rărunchi
Altfel curg cuvintele din peniță!

Dar la cafea și la gluma stricată
Nu curg izvoarele de sus,
Căci ungerea sfântă-i blocată
De-un eu talentat, nesupus!

Când suferi și gemi pe cărare,
Când plângi pentru Domnul, lovit,
Nu-ți vine-a mai da din picioare,
Ci scrii inspirat și oftând!

Când nu deschizi Cartea salvării
Să vezi ce-ți vorbește Hristos,
Culegi din folclorul pierzării
Și-ți iese doar cântec frumos!

Nu-i totul să ai un timbru vocal,
Nici să deții cunoștințe muzicale,
Este nevoie de pocăință prin har,
De-o inimă bună și iertătoare.

E-o vreme nespus de bogată
Din punct de vedere muzical,
Dar este la fel de secetoasă,
Prea mulți sunt artiști fără har!

Cântarea care nu te zdrobește
Și nu te duce la crucea lui Hristos,
Cu siguranță te despocăiește
Chiar dacă te face mai bucuros!

Prin plânsul căinței primești bucurie,
Când simți că ai fost iertat de păcat,
Taina aceasta doar creștinul o știe,
Omul născut din nou, transformat.

Nu-n orice foc aprins, este Domnul,
Nu-n orice cânt, e slăvit Dumnezeu,
Că-i vremea când se înalță omul
Și nu mai pleacă duhul cel rău!

Ca David să cânte astăzi fiecare,
Iar Saul să devină tăcut, liniștit,
Duhul Sfânt să coboare-n adunare,
Să miște orice suflet împietrit!

Întoarcerea la Cuvânt și sfințire,
Aceasta-i soluția cea mai bună!
Niciodată nu vom vedea o trezire
Câtă vreme mergem cu lumea de mână!

Cu ziua care trece
Nu te mai întâlnești,
Nu fi la suflet rece,
Ai grijă cum trăiești!

Să semeni bunătate,
Iubire și credință,
Să fii om viu în fapte,
Că-n dragoste-i putință.

De-auzi o vorbă rea
Îngroap-o în adânc,
Nu o mai ridica
Să zboare otrăvind.

De vezi un amărât
Ce-și duce traiul greu,
Nu-i spune un cuvânt
Ca să-l dobori mai rău.

Mai bine-i ca să taci
De nu-i oferi nimic,
Căci tot ce astăzi faci
Culegi în infinit.

Nu judeca un om,
Că nu ești Dumnezeu,
Nu scutura un pom
Să distrugi rodul său.

Apleacă-te și fă
Ce alții nu mai fac;
Cu vorba vindecă,
Dezleagă al tău sac.

Nu strânge pentru foc,
Căci toate se topesc,
Creștinul are-un loc
În raiul cel ceresc.

Zidește-ți casă sus
Prin binele ce-l faci,
Că-n moarte nu-i apus,
Lui Dumnezeu să placi.

Făcând ce ești dator
Nu treci pe-aici umbrind,
Ci zbori spre-un viitor
Nespus de fericit!

Prea în față e omul,
Iar Hristos e în spate,
Firea-și înalță tronul
Și vrea întâietate!

Chiar nimeni nu vede
A omului ascendență,
În timp ce Duhul scade
În reala Sa prezență?

Prea în față e banul
Și slava omenească,
Departe-i Canaanul,
Smerenia cerească!

Prea în față e faima
Și numele de om,
Dispare zilnic teama
De-a nu fi rod în pom!

Mi-e dor, Isus, de Tine,
De strălucirea Ta,
În față-i multă lume…
E dogma, religia!

Ne mor copii și mame,
Prieteni și bunici,
Trăim atâtea drame,
Dar nu ne facem mici!

Se înalță rugăciunea,
Dar nu primim răspuns,
Că-i multă întinăciunea,
Iar omul e prea sus!

Pân’ nu ne vom smeri
În pulberea țărânei,
Mereu vom rătăci,
Mai rău decât păgânii!

Mai dați-vă în spate,
Lăsați-L pe Hristos
În toate…să se-arate
Căci omu-i păcătos!

A Lui e toată slava,
A noastră-i pocăința,
Altfel vorbim degeaba,
Nu-n vorbe e credința!

Nimic nu vreau din lumea trecătoare,
Mi-ajunge pâinea și traiul cel modest,
Averea mea e sus, mai sus de soare,
În țara-n care vreau să locuiesc!

Scârbit de-atâtea lăcomii absurde,
De oameni care strâng fără folos,
Nu vor putea de moarte-a se ascunde,
Că-s despărțiți de crez, și de Hristos!

Pe buze au credința, Canaanul,
Locașul pregătit pentru cei sfinți,
Da-n inimă avut-au numai banul
Și au râvnit mereu după arginți!

Va fi o zi a răsplătirilor divine,
O bucurie a celui consacrat,
Iar cei ce au lucrat cu mulțumire
Vor triumfa cu Marele Împărat!

N-au așteptat aici remunerații,
S-au bucurat de-un trai curat, cinstit,
Nu s-au mânjit poftind precum pirații,
Că-i vai de slujitorul pricopsit!

Ca Elisei sunt foarte rari slujbașii,
Ghehazi-i dus s-adune-n al său nume,
De-aceea sunt atât de mulți leproșii…
Căci Naaman dă cu intenții bune!

Nu-i vremea de-adunat în saci, gunoaie,
Ci-i timpul dedicării lui Hristos,
Să semănăm Cuvântul pe ogoare,
Să fim exemple printr-un trai frumos!

Aceasta-mi este ținta și dorința;
Să fiu om devotat și chibzuit,
Să nu mă-ngâmfe darul, cunoștința,
Să fiu un rob supus și pocăit!

Cu trupu-acesta firav, plin de boală,
Lucrez încet, dar nu mă las înfrânt,
Până când Dumnezeul meu mă cheamă,
Îl rog să mă dezlege de pământ!

N-ar fi atât de complicat
Să fii creștin cu-adevărat,
Dacă ai vrea să te smerești
Și eul să ți-l răstignești!

Dar stai în vârful dudului
Și spui că ești al Domnului,
Nu te cobori ‘naintea Sa,
Să lași trecutul, fapta rea!

Nu simți că ești om vinovat
Și-l vezi pe altul necurat,
Ești plin de lepră ca Naaman,
Nu vrei să te scalzi în Iordan!

Arunci cu piatra-n cel căzut
Fără să știi ce l-a durut,
Că ești cu mult mai cufundat
În mâlul propriului păcat!

Aceasta-i starea tuturor…
Dar când urăști nu e ușor
Să recunoști, că ești lepros,
Că nu iubești precum Hristos!

Toți ne grăbim spre Ierihon;
Preoți, leviți, dar cine-i om,
Să se aplece, să ridice,
Cu vorba dulce să vindece?

Toți ne simțim îndreptățiți
Ca fariseii cei spoiți,
Ce stau și judecă de sus,
Dar fac păcatul în ascuns!

Cel mai îndreptățit e El,
Să judece, nu cei ce pier,
Nu eu, nici tu cel ce citești
Și-n mintea ta mă cântărești.

Te chem să ne evaluăm,
Iar piatra să o lepădăm,
Să ne-acuzăm numai pe noi
Că n-am fost una, doi cu doi!

E ziua când mai este har,
Putem să facem un altar,
Să ne iertăm, să ne-mpăcăm
Și pe căzuți să-i ridicăm.

Așa s-ar mai schimba ceva,
Iar lumea toată ar vedea,
Că suntem ucenicii Lui,
Poporul sfânt al Domnului!

S-au înmulțit demolatorii
Ce au putere-n vârful limbii,
Aceștia sunt; defăimătorii,
Frustrații și nemulțumiții!

Iau rodul bun și îl desfac
De tot ce este hrănitor,
Își scot gunoaiele din sac
În modul cel înjositor.

Iau un exemplu din popor
Și îl sucesc în sens murdar,
Și-n loc să-l facă ziditor
Îl decojesc de sfântul har.

Aceștia sunt robi necinstiți,
Slujesc la un stăpân străin,
Căci oamenii neprihăniți
Nu-mpart venin după venin!

Semănătorii de neghină,
Sunt fii celui necurat,
Nu vei vedea la ei lumină,
Ci doar noroi și sfat stricat.

E trist că sunt dintre ai noștri,
Au fost cândva disciplinați,
Iar astăzi scot sunetul broaștei
Și-au devenit “iluminați!”

Fugiți de-asemenea strigare
Ce cheamă oamenii la ură,
Să ducem vestea la popoare
Rostind cuvinte din Scriptură!

Căci vestitorii de păcate
Și toți denigratorii vremii,
De judecată avea-vor parte,
De milă, doar samaritenii!

Să fim slujbași ai Celui Sfânt,
Să fim făuritori de pace,
Să ridicăm iubind, arzând,
Să nu fim purtători de lance!

Evită oamenii toxici,
Fugi de răutatea lor,
Nu le da bun venit,
Nu le cere un ajutor!

Păstrează-ți pacea,
Iubirea de tot ce-i frumos,
Nu te uni cu răutatea,
Căci n-ai nici un folos!

Aleargă-n natură
Și-adoră-i splendoarea,
Ignoră gunoaiele
Ce-ți deranjează starea!

Fă-l prieten pe omul
Ce știe respectul,
Chiar dacă-i lipsește
Banul și intelectul.

Că mulți au o școală,
Dar nu sunt educați,
Și-i vezi cum se agită
Când nu sunt lăudați.

Fii om cumsecade,
Răspândește mireasmă
Într-o lume mirositoare,
Nespus de stricăcioasă!

Nu fi trist de ești singur
Și te înjosesc duplicitarii,
Bucură-te de adevăr,
Că mulți sunt tâlharii!

De când spun ce simt
Și nu mai ofer măgulire,
Nu mai am prieteni,
Dar Domnul e cu mine.

Mi-ajunge iubirea-I
Și grija-I de Tată,
Când sufăr și plâng,
M-alină și mă iartă.

Nu vreau altă onoare,
Nu caut un alt adăpost,
Isus Hristos mi-e totul…
Fără El, nu-mi aflu rost!

Mă-nchin și-I dau slavă
Chiar dacă-s zdrobit,
Ascult de-a Sa voie
Și vreau să plâng fericit!

Nu mă mai tem de ceasul care vine,
De ale sale-amenințări, de greu,
Tu mi-ai promis, Isus, că ești cu mine,
Mă strângi la piept, căci sunt copilul Tău.

Am liniște când stau și-aștept odihna,
Nu mă gândesc ce-a fi ulterior;
De-mi va rodi sau nu, grădina
Sau care-i ceasul când aș putea să mor.

În mâna Ta, le-ncredințez pe toate…
Nimic nu e al meu pe-acest pământ;
Nici dacă-mi face cineva dreptate
Sau dacă, fără merite-am să plâng!

Nici cât de gravă-mi este boala,
Nici cât de multe lipsuri voi avea,
Eu știu că Tu-mi asiguri hrana
Și niciodată gol nu voi umbla!

E-atâta frământare-n lumea mare
Și-atâtea vieți se curmă prematur,
Că-i tragic să trăiești fără culoare,
Să n-ai credință-n Domnul, căci e bun!

Orfan și singur am umblat din tinerețe,
Dar m-ai găsit, Isuse, iubitor,
În Tine am speranță, frumusețe,
De-aceea vreau să-Ți fiu mulțumitor!

Te voi iubi, Iubitul meu, Părinte,
Cel ce-mi iubești ființa necurmat,
Mă simt sărac în gânduri și-n cuvinte,
Încât să pot să-Ți mulțumesc, cu drag!

Ce rari sunt oamenii de bine
Ce poți în vorba lor să crezi,
Să nu te-nșele prin vorbire
Și pe Hristos în ei să-L vezi!

Ce rari sunt oamenii de bine,
Căci lumea zace în cel rău!
Te-mpiedici de nelegiuire,
De oameni fără Dumnezeu!

Ce rari sunt oamenii de bine
Chiar dacă toți spun că-s creștini!
Oricând e Iuda lângă tine,
Poți fi vândut de mulți haini!

Ce rari sunt oamenii de bine
Să te ajute cu-al lor ban
Să nu dea cu biciul în tine,
Să nu-l alunge pe-un orfan!

Ce rari sunt oamenii de bine
Să nu te mintă cu-n surâs,
Să nu te facă de rușine
Lăudându-se că sunt pe plus!

Ce rari sunt oamenii de bine
Cei ce știu bine-a mângâia,
Să te ridice din ruine
Când încercarea-ți este grea!

Ce rari sunt oamenii de bine
Căci peste tot găsești mișei…
Care privesc spre-a ta trăire
Și judecă, că-s farisei!

Ce rari sunt oamenii de bine
Să vindece cu vorba lor,
Să nu ia drept la mântuire
Printr-un limbaj acuzator!

Ajută-mă să nu fiu fals,
Ci doar un om ce face pace,
Să dau iubirii Tale glas,
Să nu ucid cu-a urii lance!

De-aș fi tăcut la ceas de jale
Doar Ție să-Ți fi spus durerea,
N-aș fi cules doar întristare,
Căci tare bună e tăcerea!

Mi-am dat pe față tot lăuntrul
Crezând că omul mă ascultă,
Dar mi-am trădat taina și gândul
Și am primit, în schimb, osândă.

De multe ori m-arunc în marea
Încrederii în cel ce moare,
Iar mai târziu primesc trădarea,
Ca un răspuns la neascultare.

Mai port în mine răni profunde
Din viața de copilărie,
Nu este vindecare-n lume,
Doar presupus, demagogie.

De n-ar fi Domnul lângă mine
Aș fi ca Lazăr cel din Carte,
Sortit doar la nenorocire,
La ignorare și nedreptate!

N-am învățat să fiu malefic,
Să port un zâmbet otrăvitor,
Plătesc cu un ignor strategic
Din partea celui trecător!

Dar m-ancorez de-a Ta iubire,
Prietene bun și milos,
Tu vezi a mea nedumerire,
De ce-i atâta fals fălos?

E-o laudă să fii un altul,
Să nu fii transparent, real,
Dar știu c-acesta e păcatul
Cel mai plăcut, catastrofal!

Nu vreau să mă cufund în el
Doar pentru-a-mi câștiga amici,
Eu am ales un drum spre cer,
Rămân cu cei smeriți și mici.

Iar într-o zi voi fi luat
Și dus precum a fost bubosul…
Acel sărman neînsemnat,
Ce-L are prieten pe Hristosul!

Aș fi avut nevoie de un frate
Să-mi spună un cuvânt alinător,
Dar nici o mână-n poartă nu îmi bate,
Că-i numai vremea intereselor.

Dacă nu ai valori financiare
Nu ești căutat în ceas de suferinți,
Că-s rare inimile-ajutătoare,
Prietenii, neprihăniții, frații sfinți!

Iubirea dintre frați e foarte rece
Căci fărdelegea stinge focul ei,
Doar teoriile mai sunt de zece,
La fapte nu primim nici nota trei!

Nu mai suntem sare și lumină,
Hristos nu strălucește-n noi,
Puțini îl mai așteaptă ca să vină,
Ne amintim de El doar la nevoi!

Mustim de-atâtea dogme și religii,
Dar ne uscăm fără credința-n El,
Iar fariseii pun mereu condiții
De parc-ar fi proprietari pe cer!

E foarte greu să dai de un creștin
Ce nu se-apleacă-n fața lui Baal,
Să fie sincer, cu sufletul senin,
Și să nu fie iubitor de ban!

Acolo unde nu există unitate,
Nici dragoste de frați, și de surori,
E doar invidie și nedreptate,
Nu sunt decât ai răutății negri nori.

Aprinde-n noi iubirea, drag Isuse,
Nu ne lăsa, de tot, azi, să pierim,
Să ne-amintim de vremurile-apuse
Și să începem iarăși să iubim!

M-am născut să pot trăi
Ștergându-mi lacrima ascunsă,
Pe Tine, Doamne, a Te slăvi
Cu inima ades străpunsă.

Dar nu cârtesc nici un minut
Fiindcă-mi place voia Ta,
De când, Isus, Te-am cunoscut,
Te simt prin suferința mea.

E-atât de bine-n ceasul greu
Când Duhul Tău mă cercetează,
Nu mă înfrică nici un leu,
Nici demoni ce mă șicanează.

‘Nainte-mi stau multiple piedici
Ce vor să-mi curme alergarea,
Sunt oamenii ce cred că-s vrednici
Să-mi sfâșie, prin vorbe, haina.

Dar Tu-i îngădui să învăț
Răbdarea, dragostea, iubirea,
Fără de care n-am s-ajung
Să-mi aflu-n ceruri fericirea!

Îi las să-mi mângâie obrazul
Cu palma urii, ce-i deschisă
Să îmi amplifice necazul
Cu o gândire imprecisă!

Pășesc sfios spre nemurire
Privind înspre albastrul cer,
Te văd prin ochii gândirii mele
Cum mă-nsoțești, Emanuel!

Ajută-mă să merg pe cale
Până la ultimul oftat,
Când vei străpunge orice zare
Venind să-Ți iei rodul bogat!

A fi creștin nu-i una cu talentul,
Ci e cu mult mai prețios!
Când ești jignit și ți se-ncalcă dreptul
Doar ierți și-L lauzi pe Hristos!

Nu-ți scoți în evidență firea aspră
Care aprinde focuri fără rost,
Ci ești tăcut precum o glastră
Ce întreține viața în Hristos!

A fi creștin nu-i una cu talentul,
Ci-n caracter e totul strălucit!
E-o tragedie dacă ești absentul
Din locu-n care trebuie să stai smerit!

E vremea înălțărilor de oameni,
Iar Dumnezeu e pus pe locul doi,
Puțini mai sunt smeriți ca niște fameni,
Să nu accepte-a fi numiți, eroi!

Când omul nu-L înalță pe Hristos
Se vede-n rodul de după lucrare,
Nimic nu crește tainic și frumos
Dacă nu-i dăm lui Dumnezeu onoare!

Nu-i semn mai mare ca mândria,
Că ești doar un talent, și doar atât,
Când nu iubești mustrarea, ci trufia,
Ești iubitor de sine, necinstit.

Smerenia e-o calitate foarte rară,
E-ncununată cu-n prezent Divin,
Sunt foarte mulți din cei ce vor să pară
Că sunt spirituali, dar dau pelin.

Chiar dacă stai în umbra socială
Și nu ești sus, de oameni adorat,
Păstrează-ți frumusețea cea morală
Și fii ascultător de Împărat!

Vine o zi a răsplătirilor cerești,
Iar cei smeriți vor triumfa pe podium,
Cât timp mai suntem oameni pământești
Să îi aducem lui Hristos elogiu!

Nici o urmă de egou
Să n-am în slujirea mea,
Să nu fiu în față eu,
Ci Isus, prezența Sa!

Nu te-ncrede în talent,
În îndemânarea ta,
Ești nimic dacă-i absent
Duhul Sfânt, puterea Sa!

Prea mulți vor să fie sus:
În cântare, în vorbire,
Când nu-i lauzi îndeajuns
Le vezi doza de mândrie.

Interpreți, artiști, maeștri,
Oameni mediatizați,
Oare câți rămân iluștri
Când sunt marginalizați?

Dumnezeu n-are nevoie
De oameni umflați în pene,
Ci de purtători de-aloe
Cu fapte samarinene.

Cine vrea să fie mare,
Mai întâi să fie mic,
Să nu caute înălțare,
Să rămână ucenic.

Iar în ziua răsplătirii
Când Hristos ne va chema,
Nu vom fi dați de rușine
De-am rămas în voia Sa!

Dar dacă am vrut în față,
Dând din coate, plini de eu,
Vom avea lacrimi pe față
Despărțiți de Dumnezeu!

Oare când vom sta în spate
Pentru-a se vedea Hristos?
Omul vrea tot mai în față,
Uită că-i un păcătos!

Oamenii vor cinste multă,
Slavă, laudă, mărire,
Oare cine-L mai ascultă,
Pe Hristos, doar din iubire?

Trăim vremuri de-amăgire
Când nimic nu se mai face
Fără să nu vezi mândrie,
Omului doar sus îi place!

A rămâne mai în spate,
Pentru oameni, e-o rușine,
Spun că nu mai ai valoare,
La privire nu dă bine!

În smerenie se vede
Cerul care strălucește,
Nu în omul ce-și vrea lauda,
Ci în cel ce se smerește!

Dumnezeu este scârbit
De-ale noastre jertfe moarte,
C-am ajuns să-L necinstim
Prin slujiri nenumărate!

Nimeni să nu se înșele
Crezând că face un bine
Dacă își înalță jertfa
Având iubire de sine!

În curând se va începe
Cântărirea și împărțirea,
Unii vor primi răsplată,
Alții…focul, chinuirea.

Dac-aici merge cu firea,
Dincolo nu se mai poate,
Domnului să-I dăm onoare
Ascultându-L cu dreptate!