ArticoleTeme Istorice

Privilegiul de a fi nebun pentru Hristos

Sursa foto: Google

Iubesc omul din imagine! Îl iubesc cu toate imperfecțiunile de care a dat dovadă, dar care au pierit pentru mine în momentul în care am înțeles că acest om avea ceea ce Scriptura numește „nebunia crucii”.

Să fii nebun pentru cruce este un privilegiu pe care, din păcate, l-am pierdut din vedere, noi, copiii reformei.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la Luther este fix ceea ce alții condamnă: curajul și sinceritatea debordantă în limbajul colorat al anilor 1500.

Trebuie să ai curaj să spui lucrurilor pe nume. Pentru Luther, omul prost era om prost (și nu își căuta cuvintele potrivite pentru a peria prostia vreunui personaj), diavolul era diavol (nu vreo fantasmă), iar păcatul era păcat. O eroare de neiertat este că noi am pierdut din vedere această nestemată a reformei și ne-am transformat în sfinți muți, de teama de a nu fi considerați nebuni.

Dacă privesc în istorie, nu prea cunosc nume de sfinți muți, pașnici și cu un limbaj delicat. Că vorbim de Calvin, de Zwingli, sau alții, vedem tăiere în carne vie. Adevărul primează peste tot. Dumnezeu primează peste tot. De ce trăim noi, copiii reformei, ca niște oameni fără limbă, timorați și mereu atenți de a-l face pe nebun să se creadă înțelept, vă mărturisesc sincer că nu știu, dar mi-aș dori să aflu motivația…

Atât de frumos sună:

  • Sola Scriptura
  • Sola Fide
  • Sola Gratia
  • Solus Christus
  • Soli Deo Gloria

Privind la cele 5 „Solas”, am un nod în gât, făcând comparație între ceea ce gândea și practica „nebunul” Luther și ceea ce nu știu și nu pot pune în practică, desigur, copiii reformei. Cum să pui în practică nebunia crucii prin tăcere, compromis și multă negură teologică, când nebunia crucii cere jertfa liniștii tale, a carierei tale poate, a prieteniilor tale?

Tristețea este și mai mare când te gândești la resursele de care noi dispunem în vremurile acestea și resursele limitate din acel secol. Mai degrabă aș sugera că ar trebui să simțim rușine…

Nu știu ce sentimente vă încearcă pe voi când priviți în spectrul evanghelic, dar pe mine mă doare sufletul când văd copiii reformei că nu prea știu nimic din doctrina harului, atât de mult iubită și evidențiată în Evanghelie și adusă din nou la viață începând cu anul 1517.
Să fii un copil al reformei și să nu ai siguranța mântuirii, mie, personal, îmi pare tragic și trist.

Mi-e dor de nebunul de Luther…

Nebunul de Luther nu și-ar fi compromis niciodată crezul, într-un adevăr, de teama de a fi marginalizat, sau din teama de a nu părea nerspectuos. Nebunul Luther, și-a pus viața în joc, de teamă ca adevărul să nu ajungă marginalizat sau nerespectat. Acum, priviți în oglindă cele două atitudini și dați voi un răspuns sincer:

Cine este cu adevărat nebunul: Luther în lupta pentru adevăr sau noi, care am renunțat să mai luptăm pentru el?

Mi-aș dori un nou Luther, unul la fel de imperfect ca primul, la fel de pătimaș, la fel de curajos… la fel de nebun după cruce, care să fie capabil să spună, cu prețul vieții, acele dulci cuvinte: „Conştiinţa mea este robită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot şi nici nu vreau să retractez nimic, pentru că a acţiona împotriva conştiinţei mele nu este nici drept, nici sigur. Aici stau. Nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” (Martin Luther).

Marilena Mihailescu

Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button