Cum e să fii mamă…?
Stau ȋn pat și îmi amintesc momentele ȋn care eram doar o fată proaspăt căsătorită, cu un serviciu de douăsprezece ore (epuizant, ce-i drept) de ospătară, dar ȋmi doream altceva. Sau ceva ȋn plus…
Mă uitam ȋn jur şi vedeam că altele ca mine au copii, iar eu nu am. Părea atât de uşor şi frumos să ȋl ţii ȋn braţe, să ȋl legeni, să ȋi cânţi şi chiar să ȋl schimbi, văzându-l atât de mic pe omuleţ! Era roz tot ȋn imaginaţia mea, ce putea fi atât de greu? Nu ȋnţelegeam de ce o femeie care stă toată ziua acasă şi trebuie doar să ȋşi ȋngrijească copilul şi casa se plânge atât? „Soţul e la muncă la urma urmei, vine acasă doar seara… tu eşti singură”, ȋmi spuneam ȋn capul meu!
Eeeehhhh… şi am rămas ȋnsărcinată şi eu. ACUM MI-A ÎNCEPUT VIAŢA.
În primul rând, soțului îi era mereu teamă să devină tată și îmi spunea că nu se simte pregătit (la douăzeci și șapte de ani), însă în ziua când i-am arătat testul și i-am descifrat enigma lui, a fost atât de speriat încât nu a vorbit cu mine defel, încă mă evita! Abia spre seară am mers și l-am întrebat: „Nu te bucuri?” Răspunsul a fost unul cu zâmbet pe buze și frică în ochi: „Ba daa! Doar că nu știu la ce să mă aștept de acum înainte. Nu știu cum mă voi descurca în calitate de tată și, mai ales, știu că implică mai multă grijă pentru noi, ca familie, și mai ales grija financiară.”
Nu i-a luat decât vreo 3-4 zile să se obișnuiască cu ideea, și mai ales să fie mulțumitor Domnului că ne-a dat acest dar. Copiii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu!
În al doilea rând, cu trecerea lunilor, înaintând în sarcină, am experimentat nopţi nedormite, dureri de cap, vărsături, stări de rău şi instabilitate sentimentală (plângeam mult, mă simţeam singură), kg ȋn plus, dureri de spate şi de picioare, şi multe altele prin care trece orice femeie ajunsă ȋn acest punct. Toate cele enumerate au dus la oboseală… multă oboseală adunată. Și totuși trebuia să țin pasul cu normalul în continuare. Mi se părea greu deja…
Ca mai apoi, după ce am născut, să pot înțelege și mai bine cum e să stai toată ziua acasă și doar să te îngrijești de bebe. Și am văzut cât e de greu să fii mamă… Cum e să fii în dureri după naștere, abia să ții ochii deschiși, dar să lupți cu tine ca să ai puterea de a-ți ține pruncul în brațe, să îi liniștești plânsul și să îl ții la sân. Să simți durerea când el își satură foamea, să nu poți sta în picioare când el vrea legănat. Să îți fie foame și să fii nevoită să îți faci singură, în timp ce copilul poate plânge și soțul nu e acasă, doar e la muncă. Te apucă plânsul și pe tine și deja ești sătulă… nu mai vrei nimic. Când, în sfârșit, adoarme copilul, vrei să faci o baie… îți clătești doar părul și deja îl auzi plângând din nou… o iei la fugă toată udă până la el să îl liniștești, iar apoi intri din nou în baie răsuflând și dându-ți seama că deja nimic nu e mai importat decât somnul lui, de el depinzând liniștea ta. Să dormi noaptea?
Hmm… așa am crezut și eu! Nu știu cum se face, însă, că el plânge și noaptea… îl doare burtica sau vrea lapte, ori pur și simplu vrea lângă mama sau în brațele ei. Îl pui la sân și adormi pe o parte… după trei ore te trezești blocată, toate te dor… te uiți la soț, doarme dus. Devii frustrată din cauza oboselii, dar totodată știi că nu îl poți trezi mereu, și el e obosit deoarece, după serviciu, te ajută atât cât poate în ale casei și chiar la copil.
Timpul trece, copilul crește. Eu tot fac și parcă nu se vede nimic… jucării, hăinuțe, mâncare, vase de spălat, musafiri care stau să ajungă… Fă-le pe toate în scurt timp și nu uita, cum zicea mama: „ochii și copilul”. Cel mic se îmbolnăvește, griji și stres până peste cap, medic, medicamente, din nou plâns în noapte și oboseală. Ziua vrea doar în brațe, doar un anumit fel de mâncare, iar mama le face pe toate și neavând timp pentru ea, ci doar copilul și casa. Nimic nu e ca înainte…
Iar vine noaptea, iar copilul deja de un an și jumătate sau doi vrea să doarmă cu mama și tata, sigur că da! Numai că nu se potrivesc calculele, deoarece, dintr-un pat de 1,80, îmi revin 30 de cm mie pe marginea patului și 30 cm soțului, restul e pentru copil. După vreo patru ore de ațipeală, mă ridic și mă uit la cea mai frumoasă imagine, ceea ce Dumnezeu a creat ca familie îngrămădită și totodată răsfirată într-un pat.
Îmi dau lacrimile și îmi amintesc cât eram de nepricepută când nu înțelegeam greutățile unei femei, când mi se păreau floare la ureche… Mă așez pe genunchi, plâng și Îi mulțumesc Creatorului care ne-a ales pe noi, ca femei, să fim purtătoare de viață, dându-ne putere să le facem pe toate, să trecem prin toate, să rămânem limpezi când ni se pare că cedăm psihic, iubitoare și înțelegătoare când noi am avea de fapt nevoie! Primesc pace în suflet și mă așez din nou în pat, pe aceiași 30 de cm ai mei, știind că în curând se face dimineață și o iau de la capăt.
Poate nu toate femeile se încadrează în acest scurt tablou, sau unele vor considera că mă plâng… defel, dragile mele! Sunt sigură că toate trecem pe aici, doar că nu toate povestim despre asta. Sunt cea mai mulțumitoare pentru familia pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o și, mai ales, că sunt din nou însărcinată în patru luni! Abia aștept să fim patru, conștientă fiind că o voi lua de la capăt prin toate și sigur va fi mai greu deja cu doi…
Voi mai scrie, vă voi mai povesti și m-aș bucura să vă simțiți înțelese și apreciate pentru eforturile voastre, ca mame, prin acest articol! Fiți binecuvântate voi, mamelor!
Trimis de Adina Miculaiciuc, pentru Total Schimbat.ro