de Aurel Cercelaru
Șuieră năvalnic vântul,
Acele se-agită-n ceas,
Secundele-adunate în minute,
Mai fac un pas spre ziua cea rămas.
Șuieră ziua, noaptea, dimineața,
Și îngrozește tot ce prinde-n glas,
Orele multe se-nfiripă-n gene,
Și timpul iute, face iar un pas.
Șuieră fără frică, nu are sfială,
Îngrămădește ape, sub același glas,
Se îngrozește toată atmosfera,
Dar el mai face repede un pas.
Stăpânul, Dumnezeu Cel PreaÎnaltul,
A dat poruncă, vântului: „Un pas!”
Să fugă, sa adune sfinții, sub umbrelă,
La rugăciunea ce ne-a mai rămas.
Un pas spre viață, spre eterna cale,
Un pas de veghe pentru ce va fi,
Un pas pentru războiul care,
Se înfierbântă printre duhuri străvezii.
„Un pas la rugăciune!” strigă vântul,
Dar cine oare l-o mai auzi?
Că lumea este plină de vibrații,
Ce sting bătaia vântului, surzind…
Și bate-n geam, la ușa, în ogradă,
Se-agintă-n sate, chiar și la oraș,
Aprinde focuri ce pâlpâie, umile,
La rugăciunile ce se ridică în impas.
Se bate pentru era glaciară,
Aduce forțe proaspete-n priviri,
Dărâmă orice piedică-i stă-n cale,
Unind pe-acei ce plâng în amorțiri.
Un pas! Atât mai strigă vântul,
Căci doar atât e tot ce ne-a rămas,
Mâine, când fi-vom reci, ca gândul,
Doar vântul Duhului,
Ne va purta spre veșnicul imas.
Și Cel ce-a poruncit să bată vântul,
E Unul și Acel ce ți-a șoptit sa faci un pas,
E Tatăl care ruga ți-o ascultă,
Și te primește-acum la El, în acest ceas.
Ascultă vântul ce îți bate-n poartă,
Primește vestea și mai fă un pas,
Un pas al rugăciunii-n odăiță,
Căci scurtă-i vremea pentru timpul ce-a rămas.
El, vântul Duhului cel Sfânt și veșnic,
Te va cuprinde, în al vieții pas,
La o clipită, o miimă de secundă,
Vei fi ajuns, la Cel ce Te-ai rugat.
Mai fă un pas, nu lateral,
Nici înapoi, în beznă,
Mai fă un pas, e tot ce ți-a rămas,
Un pas al rugăciunii, fierbinte,
Plin de sevă,
Iar vântul îți va spune:
„Hai acas(ă)!”.
