Tu, care te întrebi și plângi
De ce te doare tot mereu?
Iar sufletul parcă ți-l frângi
Când ți-amintești necazul greu…
Și nu-nțelegi ce soartă cruntă,
Câte-ntristări și clipe-amare;
Chiar crezi că Dumnezeu te uită,
Nu-ți vede-a ta umilă stare?
Pare nedrept când tot privești
La cei cărora le merge bine,
Iar sub povara grea te prăbușești
Când iar și iar te tot gândești la tine.
Dar, oare chiar să te fi uitat Domnul?
El, Care toate ține și le îngrijește,
Cum ar putea să nu te știe Creatorul
Când crezi că nimeni nu te mai iubește.
Îți știe fiecare pas,
Când te-ai trezit, ce ai făcut;
Cunoaște chiar și-al tău necaz,
Nimic nu-I e necunoscut.
Te-ncrede-n al Său ajutor
Când nu mai ai nicio speranță;
Să nu cârtești nerăbdător,
Doar în Isus ai siguranță.
Când nu zărești vreo rezolvare,
Când nu primești niciun răspuns,
Mergi prin credință, cu răbdare
Și lasă-te de El condus.
Simona Mihăescu
