de Aurel Cercelaru
Străbate, Stăpâne din Țara de Sus,
Cu raza-Ți năvalnica glie,
Și-adu mântuirea, eternul produs,
Pe-aleea îngustă, umbrită nespus,
La casa lovită și tristă.
Străbate Tu zarea,
Străpunge în nori
Și-arată-Ți frumsețea din stele,
Pe-aleea obscură, vestitele flori
Sunt toate zdrobite de ură.
Străbate Tu zorii, cu gândul ales,
Străpunge văzduhul de ceață,
Adu aurora din falnice zări
Pe-aleea brăzdată din lacrimi, sudori,
Și cerne un nou duh de viață.
Străbate cu raza-Ți cea sfântă de har,
Străpunge fiorul de gheață
Și lasă pe-aleea cea îngustă, de-amar,
Sclipiri din fuiorul trimis nouă-n dar,
Iubirea-ndulcirii măiastră.
Străbate duios, în zile cu soare,
Străpunge aparte, în nopți de cleștar,
Mai lasă-Ți prezența cu pace în dar,
Pe-aleea strivită de pașii murdari,
Să treacă Făptura-Ți Cerească.
Și-apoi către seară,
Sub vechiul smochin,
Să Te simt sub lucernă și-n lună,
Pe-aleea îngustă, la poarta din dos,
Voi sta toată noaptea,
Veghind neîndoios,
Să-Ți văd Nemurirea din umbră.
