Interviuri

Interviu cu Emanuel Răcătean

“Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu.”

Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?” M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.”

——————-

Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva. Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), Octavian Luncan (saxofon) şi Emanuel Răcătean (voce).

Emanuel Răcătean:

– Eu m-am născut şi am crescut într-o familie creştină evanghelică. De mic am fost învăţat, că avem un Dumnezeu la care trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânţi, pe care trebuie să-l iubeşti.

Prea multe legături cu grupul „Sonor” nu am avut. I-am auzit cântând de vreo câteva ori o muzică cu adevărat lumească, o muzică în forţă. Mi-am dat seama că sunt nişte meseriaşi în ale muzicii. Ştiam că sunt nişte oameni de muzică. Eu deja eram întors la Dumnezeu şi parcă cu lacrimi în ochi priveam spre ei şi spuneam „Doamne, oare o să ai tu har şi pentru oamenii aceştia?” Şi parcă nu aveam credinţă să pot să cred că într-o zi s-ar mai putea Dumnezeu îndura de ei, pentru că erau cu mulţi bani, erau cu multe relaţii, îngâmfaţi, mândri în familiile lor, în societatea în care trăiau şi în care îşi duceau viaţa. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înţeleg atunci.

Şi acum să revin la mărturia vieţii mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit şi mie. Spuneam la început, acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate şi pe care îl spun şi eu la fel cu toată sinceritatea din inimă: „ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat şi mie.” Am crescut în acest climat bisericesc evanghelic. Înainte să învăţ să scriu şi să citesc, am învăţat să citesc Biblia. Şi-am învăţat versete de aur pe care le spuneam în biserică. Am învăţat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viaţa, să mă facă un copil al lui Dumnezeu, aşa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim în Ioan 3: „Trebuie să te naşti din nou.”

La 17 ani am plecat de acasă, să învăţ o meserie, în judeţul Mureş, în oraşul Târnăveni, unde era o şcoală profesională de cooperaţie. Am învăţat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de elevi din toată ţara, din toate colţurile ţării.

Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: „Las-o încolo de Biblie, lasă-l încolo de creştinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, şi vreau să gust din viaţă.” Şi-mi venea un gând de la Diavolul, ştiu acum că e de la Diavolul, „de ce te laşi tu îngustat de nişte bătrâni, adică de părinţii mei, când tu ai putea să trăieşti viaţa, să vezi cum e alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte şi alte plăceri.” Am zis: „Gata, nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu.”

Şi-am început. A fost greu la început. Abia am băut un pahar de bere. Am ajuns, după aproape un an de zile acolo la şcoală. să consum tărie şi dintre cele mai tari băuturi. Aveam un coleg din Focşani, care îmi aducea esenţă de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars şi-l fierbeam pe foc. ?n acest hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.

După prima ţigară pe care am pus-o în gură, am tuşit un sfert de oră. După un an şi mai bine, am ajuns să nu-mi ajungă două pachete de ţigări pe zi. Şi-aceasta unui tânăr, adus în casa lui Dumnezeu la binecuvântare, adus pe braţe de rugăciuni de doi părinţi credincioşi. Iar mama mea, o creştină adevărată cu fapta, un fel de Tabita, aşa cum o găsim pe paginile Scripturii pe aceea femeie din Iope, care şi-a pus viaţa, şi trăirea, şi munca mâinilor ei la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa a fost mama mea.

Într-o zi, venind de la şcoală într-un fel de permisie, am surpins-o pe mama la marginea patului, cu Scriptura în mână – plângea şi se zguduia. A simţit că s-a întâmplat ceva cu mine. Nu ştia ce. Simţea că sunt mult mai rece, mult mai distant şi faţă de ei şi faţă de Dumnezeu. Mi-era ruşine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era ruşine. Îmi venea un gând şi-mi spunea: “Dacă tu le spui că te laşi de toate, şi de pocăiţi şi de pocăinţă şi de calea Domnului şi că te-ai apucat de fumat şi de băut ar putea să moară într-un atac de inimă de gândul acesta.” Şi în momentul acela am auzit-o pe mama la marginea patului rugându-se aşa: „Doamne, mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i ştiu lângă Tine şi să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine. Exact acestea au fost cuvintele. Dar mântuieşte-i pe ei, pe toţi trei.” Mi s-a făcut frică de ce spunea mama mea în rugăciune. Ziceam: „Doamne, dar cum să se roage ea aşa ceva? Era o expresie: “Aş face ‘moarte de om’ pentru mama mea şi pentru tatăl meu.” Erau baza credinţei mele.

Mie îmi pusese Diavolul un gând în minte care suna în felul următor: „Nici o problemă dacă vine ziua Domnului.” Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoşată, în care Fiul lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului şi-şi va lua biserica – mireasa Lui – şi o va duce în cer. Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc.” Şi-un gând îmi spunea: „Nici o problemă, tatăl tău care te iubeşte şi mama ta care te iubeşte, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei sunt nişte credincioşi adevăraţi. ?n momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână şi te vor trage după ei în ?mpărăţia lui Dumnezeu.” Aşa am crezut mulţi ani, până am înţeles pe deplin acele cuvinte: „Fiecare trebuie să se nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Am terminat şcoala şi m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viaţă duplicitară. Eram şi un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam şi “Pacea Domnului”, mai şi cântam, mă mai şi rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii, numai eu şi Dumnezeu ştim ce viaţă am dus. Şi felul cum mi-am chinuit viaţa încercând să-mpac şi pe Dumnezeu şi lumea, încercând să-mpac şi calea pocăinţei şi calea pierzării. Am spus: „Nici o problemă, am o religie, o religie chiar evanghelică şi nu o să mă lase Dumnezeu să ajung în iad.” Numai că lui Dumnezeu nu-i plăcea starea mea, era o stare duplicitară. Eu mă şi ascundeam şi de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp în urmă în Biblie, mi-era frică şi teamă şi de părinţi, îmi era ruşine de ei şi de oameni.

Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate şi anumite lucruri. Dar, într-o zi, Dumnezeu a venit cu prima telegramă din cer. Dumnezeu care a ascultat rugăciunea mamei mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte să-mi sărbătoresc ziua de naştere – împlineam 19 ani. Ies de la servici, vroiam să mă duc spre casă şi mă întâlnesc cu o vecină care lucra la spital şi-mi spune:

Ce faci?”

Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul.”

Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă.”

Credeam că glumeşte. Credeam că-şi bate joc de mine. Mama mea care de dimineaţă m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: „Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază” Mi-a pus pacheţel la servici. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Şi cu gândurile acestea în inimă şi în minte, nu ştiu cum am ajuns la spital. Mi-a spus şi unde să mă duc, camera şi etajul. Am intrat în cameră. Ştiu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai trezit, era în comă, aşa cum mi-a spus vecina mea. Nu s-a mai trezit şi n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simţeam că mi se rupe inima. I-am spus doctorului: “Vând şi casa dacă este nevoie, numai să scape mama.” Doctorul i-a dat un termen, câteva ore. Şi a spus: „Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu, aşteptăm să vedem ce se întâmplă.”

Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva. Şi aveam să o înţeleg mai târziu. Mama mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.

De aici au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite întrebări şi o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Am ajuns acolo încât să spun: „Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, mie nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâţia tineri care străbat birturile şi discotecile. Doamne, Tu ştii că eu mai merg şi la Casa Ta. Şi ştii că eu mai şi cânt. Şi ştii că eu mă mai şi rog din când în când.” Aveam o religie şi aşa stilul meu, spuneam eu. Dar Dumnezeu vroia altceva de la mine. Întrebările şi strigătele acestea  interioare, pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu, în care spuneam: „Doamne, nici nu exişti! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu există. Mama mea la 50 de ani, fără un fir de păr alb în cap, fără să sufere niciodată de nimic, se duce, moare? Nu-i posibil aşa ceva!” Şi aceste frământări lăuntrice, au ţinut aproape trei zile.

În ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnzeu cu a doua telegramă din cer. Cel care a ţinut serviciul de evanghelizare, de înmormântare de fapt, a fost un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii din Haţeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit în Scriptură, deşi mă lăudam că am citit Scriptura şi cum o ştiu eu nu o mai ştie nimeni. Dar mă lăudam, aveam capul mare de cunoştinţe, dar inima mică de tot. A citit din Ezechiel capitolul 24, unde vine Dumnezeu şi îi spune lui Ezechiel: „Fiul omului, iată că îţi voi răpi printr-o lovitură, ce-ţi este mai drag în ochi, dar să nu plângi, nici să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea. Iată,” spunea mai departe, vocea lui Dumnezeu, “în ziua când îţi voi răpi ceea ce face fala ta, bucuria ta, temelia ta, iată că în ziua când ţi se vor întâmpla aceste lucruri, Eu Domnul voi vorbi şi-ţi voi deschide gura odată cu a fugarului (adică a celui ce aducea vestea) şi vei vorbi şi nu vei mai fi mut şi cei care vor asculta vor şti că eu sunt Domnul Dumnezeu.” Cuvinte rostite pentru mine în acele momente în vânt. Eu eram cu durerea mea, cu necazul meu, cu deznădejea mea. N-am avut eu timp de predică. Durerea era mult prea mare. Dar a avut grijă Dumnezeu să fie cineva acolo care a filmat, mi-a dat caseta, şi de dorul mamei mele să pun caseta şi să ascult din nou, şi din nou, şi din nou. De fiecare dată când ascultam şi vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la urechile mele şi la inima mea mai ales. Cuvintele începeau să capete înţelesul lor adevărat.

După mormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la înmormântarea mamei mele. Dar toţi au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat singur şi deznădăjduit.

Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu. M-am dus şi l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca şi cum aş fi strâns-o pe mama la piept, am căzut în genunchi acolo lângă pat, lângă maşina de cusut, am început să strig către Dumnezeu. Eram singur în cameră. Vorbeam cu Dumnezeu. Atunci L-am simţit cu adevărat că e cu mine, deşi Dumnezeu a fost cu mine până la vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. În acele momente am început să spun: „Doamne, te rog să mă ierţi. Ştiu că exişti. Iartă-mă c-am spus că nu exişti. Şi Doamne, îţi spun şi de unde ştiu că exişti. Mi-a spus-o mama mea. Şi mama mea cât a trăit, nu m-a minţit niciodată. Şi dacă mama mea a spus?Avem un Dumnezeu viu şi adevărat şi care ne iubeşte şi care şi-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei?, ştiu că mama nu m-a minţit şi că mama spune adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poţi.” Şi nu era destul. Simţeam că nu-i destul. Simţeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Şi-am spus: „Doamne, Tu-mi cunoşti starea, ştii că am ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva care să simt eu că e ceva de la Tine, Doamne. Ştiu că exişti şi ştiu că vorbeşti oamenilor. Doamne, aşa cum ai vorbit şi altora, Doamne, acum e momentul. Dacă m-ai iertat, şi dacă mă primeşti şi dacă ai ceva să-mi spui, Doamn,e te rog să-mi vorbeşti.”

Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Eu nu mă uitam atunci să deschid undeva într-un loc anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Nu puteam, îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere şi de oboseală. Şi am citit. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73, de la versetul 23 înainte. Doamne, ce cuvânt! Doamne ce mângâiere! Am început să citesc începând cu versetul 23: „Totuşi eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; m-ai călăuzit cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” Am simţit cum în acele momente când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu la 17 ani l-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool şi pentru tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deşi eu îl răstigneam pentru a nu ştiu câta oară pe Fiul Său, prin purtarea mea, s-a apropiat din nou de mine. Şi-am citit mai jos: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Sale.”

I-am mulţumit lui Dumnezeu atunci în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai erau aceleaşi lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur şi orfan, plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L-am simţit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând: „Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău într-un text, într-un capitol sau la un verset care să spună: “Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele Mele şi tu nu m-ai căutat şi te-ai dus în lume şi în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi şi te voi…” Nu, Dumnezeu n-a făcut aşa. În dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: „Totuşi, Eu sunt cu tine!”

……………………..

Au trecut de atunci mulţi ani, de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, a lăsat Dumnezeu încet-încet uitarea, dar nicidecum faptul că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, aşa cum spunea Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel, ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Mi-a luat Dumnezeu ce-am avut mai scump şi mai drag, dar a găsit cu cale să-mi dea mântuirea, să-mi dea iertarea păcatelor şi să mă facă copilul Său.

Dumnezeu avea cu noi o lucrare, eu nu aveam de unde să ştiu. Mai târziu, venind de la armată, în ’93, pe data de 19 noiembrie 1993, lua fiinţă, într-un fel, actualul grup „Harul”, în componenţa în care suntem acum, de patru, dar niciodată nu plecăm patru de acasă, ci plecăm şapte, pentru că ştim că atunci când plecăm patru, nu facem nimic. Suntem şapte pentru că cu noi patru, se află întotdeauna şi o simţim: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Au trecut anii de atunci şi în locul durerii care a fost în inima mea şi în viaţa mea, Dumnezeu mi-a umplut viaţa, inima şi familia, cu tone, pot să spun şi vagoane de fericire şi binecuvântare, chiar şi prin încercări, chiar şi cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii în lacrimi de mulţumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngijorare, Eu sunt Dumnezeul Tău.” Mă încred în acest Cuvânt, eu şi familia mea.

Mi-a dat Dumnezeu o soţie minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat Dumnezeu şi o fetiţă, seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus la Dumnezeul pe care l-a slujit. Şi de multe ori, prin ea îmi vorbeşte Dumnezeu la cei patru anişori pe care îi are. Şi aş putea să vă dau chiar un exemplu în sensul acest.

Într-o zi soţia mea era bolnavă şi întristaţi aşa cum eram, căutam prin cutia cu medicamente ceva care să-i aline durerea şi să-i aline suferinţa ei şi vine fetiţa la mine şi mă trage de mână şi-mi spune: „Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?” M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.

Simţim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele lumii acesteia, de îngrijorările lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt şi cu har divin. Şi-i mulţumim pentru aceasta.

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button
Close
Close