Interviu cu Anca Dumitrașcu
„Îmi plăcea foarte mult să fiu centrul atenţiei şi mă foloseam de faptul că ştiam că atrag băieţii, deja aveam destul de mulţi curtezani şi îmi plăcea doar să-i învârt pe degete.”
“În discotecă vedeam consum de alcool, chiar consum de droguri şi destrăbălare. Trăind viaţa aceasta de discotecă, de distracţii şi destrăbălare simţeam că sunt pe marginea prăpastiei.”
„Trăiam o viaţă dublă pentru că în acelaşi timp mergeam şi cu grupul de tineri de la biserică, dar, în paralel, participam şi la discotecă şi la tot ce implică viaţa de noapte.”
“Vedeam cum vieţile prietenilor mei erau distruse încet, încet şi cum alcoolul şi drogurile puneau stăpânire peste vieţile lor. Acest lucru m-a înfiorat. Şi m-a făcut să-mi pun semne de întrebare, dacă aşa vreau să arate viaţa mea.”
„Doamne, dacă Tu chiar exişti, dacă Tu într-adevăr exişti, Te rog fă ca părinţii mei să nu divorţeze.”
“Atunci când ei erau pe punctul de a divorţa, eu mă gândeam că este din vina mea.”
“Adoram să cânt. Prin muzică eu L-am cunoscut pe Dumnezeu.”
“Eram aşa de dornică să fiu prima în toate, încât călcam peste oameni şi nu-mi păsa de cei din jurul meu.”
“Când îi spui cuiva „prostule” sau „nebunule”, probabil că şi-ar dori mult mai mult să-i dai o mie de palme decât să-i spui aceste cuvinte.”
“Aceste întrebări au fost zguduitoare pentru mine.”
“Divinizam acea persoană care era prietenul meu.”
“În inima mea a fost o bătălie extraordinară.”
“Tata fusese foarte violent. Şi inima mea era din nou sfâşiată.”
“Aş vrea să-i încurajez pe toţi tinerii care cred că sunt neimportanţi sau că nu au valoare.”
Anca Dumitraşcu este membră a trupei „Callatis Praise” din Mangalia, care cântă muzică creştină contemporană – laudă şi închinare. Momentul în care Anca şi-a dat seama de puterea lui Dumnezeu a fost la vârsta de zece ani, atunci când părinţii ei erau în pragul divorţului, iar ea s-a rugat prima dată ca divorţul părinţilor să nu aibă loc.
Anca Dumitraşcu:
– M-am născut într-o familie creştină, dar părinţii mei erau creştini doar cu numele. Deşi spun şi se mândresc cu faptul că sunt ortodocşi, tatăl meu, cel puţin, n-a mers niciodată la biserică. Doar la Paşte şi la Crăciun îşi aducea aminte de Dumnezeu, sau când era într-o problemă cerea ajutorul lui Dumnezeu.
Când aveam zece ani, părinţii mei au fost la un pas de divorţ. Atunci m-am rugat pentru prima dată şi am spus: „Doamne, dacă Tu chiar exişti, dacă Tu într-adevăr exişti, Te rog fă ca părinţii mei să nu divorţeze.” Şi chiar în ultima zi, când trebuia să se pronunţe divorţul, tatăl meu, care intentase procesul de divorţ, şi-a retras cererea, iar pentru mine aceasta a însemnat răspuns la rugăciunile mele. Pentru mine a fost dovada că Dumnezeu există şi că Îi pasă de mine.
După ce părinţii mei s-au împăcat, mama L-a cunoscut pe Dumnezeu într-un mod personal. Mătuşa mea, Luminiţa Ciuciumiş, începuse să frecventeze biserica penticostală din Mangalia.
La un an după Luminiţa, mama mea s-a întors la Dumnezeu şi eu am început să merg împreună cu ea la biserică. Cel mai mult îmi plăcea muzica. Adoram să cânt. Prin muzică eu L-am cunoscut pe Dumnezeu. A fost lucrul cel mai minunat care m-a atras, mi-a plăcut cel mai mult că pot să-I cânt lui Dumnezeu, pentru că în biserica ortodoxă doar preoţii cântau.
După ce părinţii mei s-au împăcat, tata de multe ori repeta că eu am fost motivul pentru care ei s-au împăcat şi probabil, în subconştient, acest lucru m-a făcut să-mi doresc să nu-i dezamăgesc. Pentru că atunci când ei erau pe punctul de a divorţa, eu mă gândeam că este din vina mea.
Reporter:
– Din nefericire, majoritatea copiilor gândesc la fel.
Anca Dumitraşcu:
– Tocmai pentru aceasta mi-am dat toată silinţa să nu-i dezamăgesc.
Eram o persoană foarte ambiţioasă. Mi-am dorit să fiu prima la şcoală şi în tot ce făceam. Este un lucru bun până la un punct. Doar că eu eram aşa de dornică să fiu prima în toate, încât călcam peste oameni şi nu-mi păsa de cei din jurul meu.
Aveam un dar deosebit – să vorbesc şi să folosesc cuvintele. Ştiam să folosesc această armă care sunt cuvintele. Şi nu o dată am rănit oameni în mod intenţionat, prin cuvintele mele, pentru că ştiam că au putere mai mult decât o palmă, mai mult decât un pumn, ştiam că pot răni prin cuvintele mele sau pot să ridic o persoană, deşi era ceva inconştient.
Reporter:
– Cred că din această cauză Biblia vorbeşte despre cei care spun „prostule” sau „nebunule” ca fiind ucigaşi. Atunci când îi spui cuiva „prostule” sau „nebunule”, probabil că şi-ar dori mult mai mult să-i dai o mie de palme decât să-i spui aceste cuvinte.
Anca Dumitraşcu:
– După ce părinţii mei s-au împăcat, tatăl meu se purta foarte urât cu mama şi poate un alt motiv pentru care eu mi-am dorit să nu-i dezamăgesc a fost faptul că încercam să schimb situaţia din familia mea şi să-l fac pe tatăl meu să se poarte altfel.
La şcoală deja apărea un al doilea plan – eram adolescentă şi colegii mă întrebau: „Nu mergi cu noi la discotecă? Cum se poate aşa ceva?”. Încet, încet am început să gust această viaţă de discotecă, de distracţie, mai ales că tatăl meu era destul de sever, iar la discotecă scăpam de el. Discoteca era scăparea şi relaxarea mea.
Reporter:
– N-ai avut cumva senzaţia unei vieţi duble?
Anca Dumitraşcu:
– Ba da, chiar trăiam o viaţă dublă pentru că în acelaşi timp mergeam şi cu grupul de tineri de la biserică, dar, în paralel, participam şi la discotecă şi la tot ce implică viaţa de noapte.
Reporter:
– De ce era o bucurie pentru tine să fii la discotecă?
Anca Dumitraşcu:
– În afară de faptul că-mi doream să fiu cea mai bună – tot timpul am luptat pentru aceasta şi chiar am reuşit, la şcoală eram printre primii – îmi plăcea foarte mult să fiu centrul atenţiei şi mă foloseam de faptul că ştiam că atrag băieţii, deja aveam destul de mulţi curtezani şi îmi plăcea doar să-i învârt pe degete.
În discotecă vedeam consum de alcool, chiar consum de droguri şi destrăbălare. Eu nu m-am implicat nici în consum de droguri, nici în consum de alcool. Vedeam cum vieţile prietenilor mei erau distruse încet, încet şi cum alcoolul şi drogurile puneau stăpânire peste vieţile lor.
Acest lucru m-a înfiorat. Şi m-a făcut să-mi pun semne de întrebare, dacă aşa vreau să arate şi viaţa mea. În acelaşi timp mergeam la biserică. Îmi plăcea la discotecă, îmi plăcea să dansez şi-mi plăcea muzica. Chiar dacă nu am talente extraordinare în domeniu, tot timpul am fost atrasă de acestea.
Reporter:
– De ce ai renunţat de bunăvoie la viaţa aceasta „cool„?
Anca Dumitraşcu:
– Trăind viaţa aceasta de discotecă, de distracţii şi destrăbălare, simţeam că sunt pe marginea prăpastiei.
Mătuşa mea m-a întrebat, într-o zi, ce vreau să fac cu viaţa mea? Dacă vreau ca viaţa mea să continue aşa. Mai ales că eu eram familiarizată cu Dumnezeu, eu Îl cunoscusem într-o oarecare măsură pe Dumnezeu. Ceva în lăuntrul meu a tresărit şi ea m-a întrebat atunci dacă vreau să trăiesc o viaţă despărţită de Dumnezeu, continuând în felul acesta, sau vreau să-L cunosc mai mult pe El. Care este alegerea mea?
Aceste întrebări au fost zguduitoare pentru mine. A fost o perioadă foarte grea, pentru că a trebuit să iau cea mai importantă decizie din viaţa mea, mai ales că atunci era o persoană în viaţa mea care luase locul lui Dumnezeu. Divinizam acea persoană care era prietenul meu. Îmi doream din toată inima să mă întorc la Dumnezeu şi să am o relaţie strânsă cu El, dar, în acelaşi timp, o parte din mine striga nu. O parte da şi o parte nu. În inima mea a fost o bătălie extraordinară.
Viaţa mea era chiar pe marginea prăpastiei. Eram de fapt cu un picior în prăpastie. Totuşi am luat decizia de a-L urma pe Dumnezeu. Mi-a fost foarte greu, dar nu regret nicio clipă că am făcut această alegere. Şi încet, încet viaţa mea a început să se schimbe, am început să merg la biserică.
La biserică am cunoscut un băiat pe nume Remus Dogaru. Am văzut atâta bucurie în viaţa lui, încât m-am dus acasă, am plâns şi am zis: „Ce are el şi eu n-am? Vreau şi eu să am ce are el!” Şi atunci am putut să fac diferenţa între discotecă şi destrăbălare, care fusese viaţa mea dinainte şi ceea ce era acolo.
La biserica penticostală din Mangalia am văzut cum tinerii se pot distra şi se pot simţi bine şi în acelaşi timp să respecte principiile lui Dumnezeu.
Îmi amintesc că i-am spus unchiului meu: „Gabi, aici m-am distrat mai bine decât la discotecă.” Şi nu băusem, nu dansasem provocator, cum dansam până atunci, nu îmi mai doream să fiu centrul atenţiei. Deja atenţia mea era îndreptată spre altceva, era îndreptată spre Dumnezeu. Nu mai eram interesată ca eu să fiu în centrul atenţiei, deja ceva se schimbase.
Reporter:
– Diferenţa este aşa cum spune Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Diferenţa o face persoana care este pe primul loc în viaţa mea – când eu sunt pe primul loc sau prietenul meu sau când Cristos este pe primul loc în viaţa mea.
Anca Dumitraşcu:
– Am început să mă implic în grupul de tineri, dar, spre uimirea mea, tatăl meu s-a împotrivit extraordinar de mult. Când eu am luat hotărârea să-mi dedic viaţa în totalitate lui Hristos, tatăl meu mi-a spus că nu mai sunt copilul lui, că nu-i mai port numele şi că dacă plec, dacă ies pe uşă, să nu mă mai întorc acasă.
Am ieşit pe uşă şi, în drum spre biserică, mă întrebam: „Doamne, o să mă mai întorc acasă?” Tata fusese foarte violent. Şi inima mea era din nou sfâşiată. Atunci, pentru prima dată am spus: „Doamne, dacă pentru Tine trebuie să renunţ la tata, o voi face.”
După biserică m-am întors acasă, iar tatăl meu era ca un mieluşel. Dacă dimineaţa răcnise ca un leu, acum era ca un mieluşel şi din nou am văzut minunea lui Dumnezeu în viaţa mea.
Reporter:
– Ce s-a întâmplat între timp cu dumnealui?
Anca Dumitraşcu:
– El de multe ori îmi spunea că mi-am distrus viaţa, c-am închis toate uşile. Şi prefera să mă lase la discotecă. Îmi interzicea să citesc Biblia. Mă gonea: „Du-te la discotecă!”. Dacă înainte îmi spunea: „Ce tot atâta discotecă?”, acum el mă trimitea la discotecă. Prefera să merg la discotecă decât la biserică.
Dar acum, Dumnezeu a făcut o minune în familia mea. Acum el este interesat de ceea ce fac eu la biserică.
Reporter:
– Cum ţi-ai putea caracteriza viaţa de acum?
Anca Dumitraşcu:
– Deşi sunt patru ani de când eu m-am întors la Dumnezeu şi de când eu am început să am o relaţie personală cu Isus, mult timp am trăit în mediocritate. Am fost un soldat inactiv, nepregătit. Deşi învăţam unele lucruri despre război, deşi ştiam că Dumnezeu a pus mult în mine, a investit mult în mine, foarte mult timp am trăit sub acest potenţial.
Am înţeles că Dumnezeu vrea să fiu un soldat activ, un luptător în armata Lui şi am înţeles că El vrea să folosească darurile mele pentru a schimba vieţile oamenilor.
Aş vrea să-i încurajez pe toţi tinerii care cred că sunt neimportanţi sau că nu au valoare. Toate astea sunt minciuni pe care Diavolul ni le bagă în cap.
Vă dau un sfat: ascultaţi mai mult de vocea lui Dumnezeu care vă spune că sunteţi iubiţi, că sunteţi de preţ în ochii Lui, că aveţi valoare. El în fiecare din noi a investit aşa de mult. Nu lăsaţi să se piardă ceea ce El a pus în fiecare din noi. Trăiţi la potenţialul maxim. Daţi totul pentru El!
În ultima perioadă, prietenii mei dinainte mă opresc pe stradă şi-mi spun: „Anca, nu ştiu ce se întâmplă cu tine, dar tu eşti altfel. În ultimul timp, tu te-ai schimbat. Efectiv, nu mai eşti tu. Faţa ta radiază. Ce se întâmplă cu tine? Vrem şi noi ce ai tu. Care-i secretul tău?”
I-am spus unei prietene: „Secretul meu este Dumnezeu şi părtăşia, relaţia personală pe care eu o am cu El.” Cred că este cel mai important lucru, cel mai de preţ lucru, să ai o relaţie personală cu El.
Abia acum simt că trăiesc cu adevărat. Acum îmi vine să mă sui pe acoperiş şi să strig în gura mare că Dumnezeu este viu şi că El îi iubeşte pe oameni.
Reporter:
– Dragi cititori, dacă vreţi să experimentaţi transformarea completă a vieţii, dacă vreţi să cunoaşteţi bucuria, fericirea, pacea şi viaţa din belşug pe care o promite Domnul Isus Cristos, lăsaţi-vă modelaţi de Dumnezeu, încredinţaţi-vă viaţa în mâna Lui şi El va face lucruri mari, aşa cum s-a întâmplat şi cu Anca Dumitraşcu şi cu vieţile multor altor milioane de oameni.
Ioan Ciobota, RVE