Patru ziduri şi atât! Este imaginea a ceea ce de multe ori reuşim să vedem, a ceea ce simţim adeseori când ajungem lângă clădirea care se pare că se vroia să fie altceva. Păşim cu paşii repezi să ocupăm locul care parcă ne e predestinat, facem o scurtă rugăciune formală, şi ne aşezăm pe scaunul confortabil să începem înregistrarea pentru discuţiile viitoare după ce va trece timpul mai repede.
Dorinţa întâlnirii cu acela care ne-a mântuit dispare, nici măcar de a ne vedea unii pe alţii nu mai dorim, doar ne facem datoria să fim prezenţi pentru că aşa e bine. Oare asta înseamnă adevărata biserică? Oare aşa se întâlneau şi primii creştini?
De multe ori, neînţelegerile de “partide”, problemele care pândesc uşile inimilor ne afectează aşa de tare, încât ruptura se produce şi eşecul e mare. Dezbinări peste dezbinări, ape tulburi şi furtuni prezente la tot pasul… Mergem, înaintăm cu ochii în lacrimi, durere în suflet, ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea, şi nu-i pasă de noi. Unde este Dumnezeul care până acuma te încredeai în El? E tot acolo, doar că ne aşteaptă să ne lăsăm în braţul Lui.
Patru ziduri şi atât! Aşa vom vedea când inimile vor fi răvăşuite, când problemele vor atinge cotele de apogeu şi când “partidele” vor dori locul I. Până când mai vrem aceste ziduri? Nu cumva ne-am săturat de ele?
