Ȋn lume, cred că sărbătoarea naşterii lui Isus, Crăciunul, este ce-a mai specială şi cea mai bogată din toate punctele de vedere. Uitându-ne în marile oraşe, în familiile noastre vedem cum oamenii încearcă să împodobească cât mai vizibil lucrurile din jurul nostru. Pentru unii, sărbătoarea aceasta este frumoasă pentru că mănâncă mai bine, pentru copii, sărbătoarea aceasta le întipăreşte în minte un moş: moş crăciun (ceea ce este dăunător!); pentru alţii, sărbătoarea devine frumoasă când se aşterne mult doritul strat de zăpadă, şi aşa mai departe pentru toate categoriile de oameni.
Colindele au început deja să cânte în auzul urechilor noastre, şi parcă într-un fel unii îşi aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani în urmă.
Pentru toţi creştinii cel mai important lucru ar trebui să fie aducerea aminte despre acela care s-a născut pentru salvarea lor de la pierzarea veşnică. Nu subestimăm pregătirea şi frumoasa privelişte care este peste tot împodobită, dar de cele mai multe ori, sărbătoarea îşi pierde esenţa sărbătoritului şi uităm că trebuie să sărbătorim ceea ce trebuie sărbătorit.
Pregătiri facem, dar pentru cine? Sărbătorim, dar pe cine? Ne bucurăm, de ce?
