Alfabetul devoţiunii…
Iar El se ducea în locuri pustii şi Se ruga. (Luca 5,16)
Acolo unde mă aştepţi e locul puterii. Acesta poate fi oriunde.
Belşugul Tău coboară rouă peste munţii mei, viaţa să-mi inunde.
Curat e locul Tău, Stăpâne, unde Te aşezi să fii stăpân pe fire.
Devine tot mai calm pământul atins de glasul Tău subţire.
Evident că uşa milei mai zăboveşte încă deschisă către stradă.
Fiorul locului de har nu-i cine să vrea să creadă, s-audă sau să vadă.
Generos aşează mâna Ta pe masa din pustie bunătăţi spre mine.
Hotarul meu de răsărit e roz şi ard de dor de ziua care vine.
Insulei de soare din marele ocean mă dărui fără grabă şi istov
În fiecare pas ce-l fac în miazăzi spre casa mea din veşnicul ostrov.
Jocul luminilor din aura polară nu-i rece şi prea sus, ca altădată.
Kimberlit se tot adună tezaur la tezaur, pe locul luminat de nestemată.
La poarta mea de dor prind degetele Tale ritmul să mai bată.
Mijloc de har e vatra unde arde focul Tău şi casa-i măturată.
Nu poate mâna mea cuprinde atâta bogăţie revărsată anume
Omul ascuns e prea ascuns şi-i prea plăpând, şi-i prea ferit de lume;
Poate din dorul lui de taină neştiut şi ne-nţeles de trecători
Răzbate către cer, din când în când, o rază de cânt şi sărbători
Spre geana de lumină de dincolo de zare îmi tot întind în rugă fruntea.
Şapte coline ocolite tot colind pe drum de piatră şi pământ. De vei putea
Tu pasul să-mi aduni la Tine în ocol pe Calea Laptelui, că numai Tu
Ţii în mână cheile şi cheiul munţilor la răsărit de mine, altfel nu.
Undeva aproape, la căpătâiul lumii, mai pâlpâie lumina cea bună şi străbună.
Vasul de mir se miră către miră că nu-şi mai poate ţine pântecul în mână,
Zdrobit de vreme peste mirişti proaspete, acolo unde mâna Ta m-adună.