Un (Tram)Vai numit dorinta

0
156

Unii dintre noi (printre care si eu) traim un an intreg cu gandul la doua saptamani de concediu, sau doua semestre scolare cu gandul la vacanta. Altii raman multi ani cu mintea la un eveniment pe care il doresc in viitor, poate primul sarut J, ziua nuntii, nasterea primului copil sau o finala de Campionat Mondial jucata de Romania; si cand ai astfel de dorinte, lucrurile incep sa graviteze, intr-un fel sau altul, in jurul lor, sau ar trebui.  Toate nazuintele acestea se pot sau nu implini, nimic nu-i sigur. Cel mai sigur lucru ce ti se poate intampla insa, este sa mori, iar din momentul in care te-ai nascut, esti suficient de batran pentru asta. Dincolo de aspiratiile particulare, exista si una generala: pentru ca  moartea nu poate fi pacalita, toti ne dorim sa ajungem in Cer, unii de dragul lui Dumnezeu, altii din frica de iad sau de necunoscut. Noi, crestinii, constienti de inevitabil, ne-am rezolvat problema – am dobandit pasaportul, cu stampila pusa acum doua mii de ani. Ce frumos suna… mai ales cand te gandesti ca “dincolo” te asteapta “lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit”. Ceva inlauntrul nostru arde de dor pentru o alta lume, o intrezarim, dar cum se face ca deseori ne comportam de parca am trai permanent aici?

Jinduiesti dupa fericire, si crezi ca pentru asta trebuie sa fii ca soarele, totul sa se invarta in jurul tau – poate afectiunea prietenilor, dragostea parintilor, un cont in banca, un loc privilegiat in biserica sau societate – dar nu exista placere adevarata decat in renuntare, si nu o primesti decat atunci cand o oferi altora. Exista tot soiul de placeri care nu dauneaza (dar nici n-ajuta) si le poti experimenta, dar cine-si mai aduce aminte ca altii simteau placere “in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari…”?

Vrei sa-L vezi pe Dumnezeu – si pentru asta te indopi cu muzica crestina, participi la toate conferintele sau pleci la “degustat” de biserici – dar poate ai trecut in fiecare zi de zeci de ori pe langa intalnirea cu El, pe strada sau in autobuz – era flamand, setos, prost imbracat, bolnav… si-ar trebui sa stii (aviz barbatilor) ca ochiul prefacut in unealta necuratiei nu-l mai vede pe Dumnezeu.

Doresti sa fii considerat un om cu caracter – crezand ca  e de-ajuns sa vorbesti de principii, sa traiesti din amintiri si sa te bucuri de prestigiu, confundandu-l cu integritatea – si nu realizezi ca poti sa-ti pierzi integritatea si totusi sa-ti pastrezi ani de zile (poate o viata) prestigiul intact – in comitet, la amvon sau, daca nu ai o pozitie vizibila in biserica, pur si simplu sa ramai vecinul sau colegul “ala pocaitu’“  – si nu-ti dai seama ca acesta, caracterul, se defineste in primul rand prin ceea ce faci atunci cand nu te vede nimeni… in camera, mintea sau inima ta.

Tanjesti sa-l marturisesti pe Hristos, sa curga din tine “rauri de apa vie”, dar nici macar angajatii sau colegii tai nu stiu (mai grav, nu observa) ca esti crestin.

Ti-ar placea sa fii bogat – si crezi ca asta inseamna doar sa ai proprietati – dar ignori faptul ca bogatia a omorat mai multi oameni decat saracia lucie… si cred ca daca am vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu, ar trebui sa construim azile nu doar pentru cersetori si copiii strazii, ci si pentru bogatii de toate felurile (material, spiritual, intelectual), rosi pe dinauntru si rupti de realitate – si nu realizezi ca te poti considera bogat pe doua cai, fie strangand tot mai mult, fie dorind mai putin. Din pacate, nici saracia nu te face mai bun in mod automat, doar uneori mai invidios si frustrat.

Crestinismul, pentru unii dintre noi, nu este decat linguseala, iar Dumnezeu angajat sa faca ce vrem noi. Se intrupeaza si moare pentru tine, sta la biroul Sau pe nori si-ti contabilizeaza dorintele, te protejeaza si, mai ales, trece cu vederea micile (ca doar n-ai omorat pe nimeni) dar desele devieri de pe cale. Dar crestinism inseamna sacrificiu, daruire (nu doar din timpul sau banii tai, ci din tine) si, in acest context, toate nazuintele enumerate mai sus sunt bune doar in masura in care le vedem ca mijloc spre un scop, binecuvantari pentru a binecuvanta, nu ca scop in sine. Hristos nu-ti potoleste setea ca sa te lase apoi sa-ti vezi de treburile tale… ”ba inca apa pe care i-o voi dau Eu, se va preface in el intr-un izvor de apa vie, care va tasni spre viata vesnica”.

Marius Badescu – Timisoara

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.