Articole

Stricăciune reparată cu piroane

„A şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14)

Când vântul năprasnic îmi zboară tabla de pe şură, urc şi-o prind mai straşnic în cuie. Când vreun „binevoitor” de prin sat îmi zmulge o ulucă din gard, o bat apoi (tot) cu cuie. Când îmi cade uşa bibliotecii, mi se dărâmă raftul în cămară sau policioara de la fântână, folosesc cuie. Când copii mei şi-au stricat jucăriile, şi le-au reparat singuri, (evident) cu cuie!

Stricăciunile se repară cu cuie. Cu piroane. Cu şuruburi. Cu nituri. Cu capse… Cuiul, acum are rol de liant. El leagă strâns două obiecte. Le lipeşte. Iar dacă-s rupte, stricate, dacă sunt două şi de fapt a fost unul, cuiul le adună din nou, laolaltă. Le redă unitatea ce fusese întreruptă. Aduce comuniunea. Interferenţa. Unitatea.

Un băieţel şi-a rupt o jucărie. Cu lacrimi în ochi, copilul a alergat la tatăl să-l ajute. Acesta, ca reparator desăvârşit, a refăcut soldăţelul cu ajutorul unor… cuie. Marcat de trauma ruperii şi reparaţiei reuşite, puştiul s-a trezit noaptea agitat, şi a-ntrebat: „Mamă, iată că Dumnezeu ne-a creat fără să folosească nici un cui”.

Filosofia piciului de 8 ani (povestită de Adi Totan), cumva identică cu cea a pastorului Max Lucado („El a ales piroanele”), mi-au declaşat noi senzori cu privire la piroanele Lui Hristos: la cruce, ele au făcut o reparaţie genială!

În noaptea dinaintea răstignirii, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap, că un tâmplar din Nazaret a poposit în Ierusalim să repare lumea. El, Maestrul cioplitor de bârne, care a bătut atâtea cuie în bucăţi de scândură şlefuită, dându-le apoi o întrebuinţare mai utilă, a venit pe pământ să lege ce s-a rupt din Dumnezeu: omul!

Înaintea Golgotei, Iuda a ales arginţii. Ucenicii au ales să fugă. Evreii l-au ales pe Baraba. Pilat a ales să se spele pe mâini. Prin asta, ei s-au rupt de noi. Şi de cer. Tot atunci, Isus a ales piroanele! Ar fi putut să le respingă, dar ele l-au fixat nu numai pe cruce, ci şi de noi, de inimile noastre. Eficienţa Cerului a fost o mână de cuie. Fericirea Domnului a fost să se lase răstignit. Nu a putut să-L refuze pe Tatăl. Nu ar fi putut jubila când Dumnezeu ar fi găsit o altă alternativă, în afara Fiului Său.

Hristos a ales să repare lumea folosind piroanele. Şi găurile-n propriile-I mâini. Şi în coastă. „Din coasta Sa s-a născut Biserica, precum din coasta lui Adam, femeia” (Luigi Miţoi).

Reaparaţia Domnului costă. Ca să fim împreună, El a plătit un preţ mare. Crucificarea include răni, febră arşită, anghină pectorală, oprirea sângelui, vene supraîncărcate, atârnare în braţe până ce agonia culminează cu o inimă sfâşiată (Josh Mc Dowell & Bill Wilson). Durerea crucificării nu e dată de supraîntinderea braţelor pe „patibulum” (bârna traversală a crucii) şi lipsa posibilităţii să respiri, nici de suspendarea acesteia între cer şi pământ lăsând trupul apăsat în propria gravitaţie. Chinul, e generat de piroane! (Romanii foloseau piroane cu lungimi de 12-18 cm, cu vârfuri bine ascuţite. Ele erau bătute prin încheietura mâinii, la cca 2,5 cm de palmă. Încheietura era o poziţie sigură, care bloca mâinile. Dacă piroanele ar fi fost bătute în palme, cum susţine tradiţia populară, greutatea trupului ar fi provocat sfăşierea pielii şi prăbuşirea de pe cruce! Cuiul lung, traversa locul încheieturii chiar prin nervul median, cel mai lung nerv ce porneşte spre palmă. Atingerea sa declanşa o durere asemănătoare cu lovitura la cot, când instantaneu nervul cubital, îţi amorţeşte mâna întreagă). Pironirea aducea deci o durere insuportabilă, o atrocitate (până şi cuvântul atrocitate are o rădăcină ce provine literal din „ex cruciare”, adică „de pe cruce”!).

Ar trebui să învăţăm, că Biserica, fără piroanele legăturii Lui Hristos, e ruptă. Scindată. E o bucată de scândură modelată frumos, dar inutilă. Nu poate fi folosită. Nici de oameni, şi nici de Dumnezeu. E un altar incomplet, nefolositor, nici măcar pentru propriile-i jertfe. Neauzită la rugăciuni.

Domnul să ne ierte dacă, prea ades, întâlneşte biserici sau fraţi dezlegaţi de cruce. Rupţi de har. Egoişti. Liberi, nu numai la gură, dar şi la fapte. Critici – ei sunt barometrul predicilor. Judecători – ei sunt litera de lege. Bisericoşi, dar nu bisericeşti. Unii, nu participă la cină, alţii la sponsorizări, alţii la evanghelizări. Unii n-au contacte cu fraţii, alţii cu bisericile. Unii sunt izolaţi, alţii vor să izoleze lucrarea. „Religie de mere pădureţe” (Vladimir Pustan). „Vinovăţia asta se strecoară în labe de pisică şi ne fură orice bucurie care ne-ar fi pâlpâit în ochi” (Max Lucado). Încrederea e înlocuită de îndoială, iar sinceritatea de justificare. Dispare pacea. Vine frământarea. Vederea ne este limitată iar viaţa noastră este mioapă. „Pretindem că vedem sporii ferigii dar nu putem vedea elefantul la o distanţă de zece metri, în plină zi” (C.S. Lewis).

„Toţi să fie una”, a spus înainte de plecare la cer Împăratul. Una. Nu una în grupuri de două mii, ci una în Unul (M. Lucado). O Biserică. O credinţă. Un Domn. Un botez. Un Duh. Fără tradiţii, fără dogme, fără ierarhii. Doar creştini. Doar cu Hristos.

Piroanele Lui Hristos au făcut o reparaţie sfântă. Completă. Capitală. Au adus noul în loc de vechi. Au schimbat omul, au ucis firea. Au readus viaţa dinaintea căderii adamice. Au făcut ceea ce nu putea face toţi mieii jertfiţi. Au şters păcatele, nu pentru un an, ci pentru veşnicie. Piroanele au făcut ce nu putea face omul: l-a lipit de divinitate, i-a dat dreptul de-a vorbi cu El, de-al iubi şi de-a trăi cu Dumnezeu.

A plătit Dumnezeu să ne lipească vieţile ciuruite de păcat, credibilităţile ciobite de plăcere, dezbinările frăţeşti şi depărtarea de cele veşnice. Şi noi? Avem contopirea, avem unitatea? N-a plătit Hristos în zadar. „Nu varsă El harul degeaba. Nu există energie morală vărsată în zadar” (Constantin Brâncuşi).

Este imperios necesar să înţelegem în 2011, de sărbătoarea Învierii, că piroanele nu aparţin numai Domnului Isus. El le-a scos victorios din mâini şi le-a înmânat ucenicilor, martirilor, sfinţilor, nouă. Ca să trăim simbioza creştină la care ne-a chemat, trebuie să apelăm la „piroane pentru răstignirea de sine” (Sf. Alexie). Ne sunt incomode? Ne plac? Le avem? Ne este frică? Nepironiţi nu putem fi reparaţi. Rămânem mai departe în stricăciune. Păcatul ne ţine departe de Dumnezeu, piroanele Lui Hristos ne leagă de El. “Calea spre Dumnezeu, cu siguranţă, este simplă şi directă, cu o singură condiţie: să nu ajungem dezorientaţi în faţa Judecăţii. Şi azi, vedem atâta dezorientare-n lume” (Eugen Ionesco). Totuşi, Lui Dumnezeu i-a reuşit reparaţia. Dar dacă lumea e încă stricată, ghici, cine e de vină?

Nicolae Geanta

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also

Close
Back to top button
Close
Close