Ucenicii voiau să fie aproape de Isus. Ioan testa mereu pulsul iubirii—a devenit deci apostolul iubirii. Simon din Cirene a testat greutatea crucii… mijlocul probabil de convertire a inimii sale. Se pune întrebare astăzi cine este mai aproape de ea… Unde î-L mai găsim pe Isus crucificat?… Cât costă o privire la cruce… o excursie, o filmare…? Păi să zicem vreo 1000-3000 euro… în funcţie de cât vrei a colinda Israelul modern atât de zbuciumat. Dar cât costă o străpungere a inimii la fel de valoroasă ca cea a celor 3000, 5000 de persoane de cugetători adunaţi în jurul povestirii ei maiestoase prin uneltele ucenicilor…
De ce crucea e tot un dar, dar ea se cumpără… de ce trecem pe lângă ea şi nu o luăm în braţe cu inima… De ce decât ca amuletă, ca produs fistichiu şi înţeles mai mult superstiţios decât ca realitate, de ce n-o purtăm în cuget şi trăiri dar ne place a vorbi de ea. De ce crucea doare… şi e atât de urâtă, respinsă… încornorată, înfrumuseţată cu flori, podoabe, filme, filmări, dar care nu reprezintă de fapt gloria ei… ci sluţenia ei. E pentru că… tăgăduirea de sine, simplitatea… ce reprezintă… vitalitatea ei, sunt elemente rare la creştini, pentru că voga, cultul celebrităţii pun doar ornamente pe sângele ei amestecat cu ţărână regăsit în amprentele ei. Vreau să găsim şi regăsim răspunsul ultim de finalitate şi alte răspunsuri semnificante împreună… dar nu dintr-o dată ci în elemente de devoţiune până la revigorarea amintirii crucii prin mult adulata sărbătorire apropiată…
Dacă crucea ar fi doar model de artă, de fapt ar trebui glorificate spânzurătorile, crucea avea formă de T şi oamenii erau mai degrabă spânzuraţi (de altcineva), era element de tortură roman… Un element hidos pentru vremea elenistică, o adevărată nebunie. Cineva omorât pe lemn, Mântuitorul omenirii, gloria omenirii, discordantă idee, ar fi putut spune contemporanii de atunci. Un element de imagine neconceput de artă, poetică… la popoarele înconjurătoare… A sta să îl explici, erai doar de râsul clasei elitiste fariseii, cărturarii, eleni sau iudeii, erai supus penibilului, ridiculizării. Ei voiau elemente de înţelepciune sau de supranatural… Dar asta era pentru ei culmea lipsei de înţelepciune raţională… O raţiune fără raţiune, un blestem ridicat în rang ce trebuia a rămâne doar blestem..
Totuşi ca element al înţelepciunii duhovniceşti căci lucrurile trebuiau înţelese duhovniceşte, era un izvor nepreţuit de probitate, morală, de refacere, reconstituire şi răscumpărare a omului. Ceva ce se dovedea… Dacă astăzi privirea la cruce, străpungerea inimii ar convinge cu Duhul Sfânt de litera şi spiritul ascultării Cuvântului de reglementările, ordinele, duhovniceşti de Legea duhovnicească a lui Hristos, atunci s-ar pune punctul pe (I) în valorizarea elementului ei central vital. Scopul lui Dumnezeu de fapt se dovedeşte în elementele umane nedefinitorii, uitate, care printr-o logică bine închegată, nebăgată în seamă ajunge vârf de lance al exprimării în forurile interioare de inimă…
Scopul răscumpărător rămâne plauzibil prin accesarea virtuţii din elementul ei publicitar… dar şi prin nenumăratele ei conexiuni cu elemente de psihologie a sufletului, cu elemente de căutare a întrebărilor vieţii. Este dat răspunsul print-o uluitoare poveste adevărată plină de captivare, care verifică intenţiile oamenilor şi le înnobilează, care verifică motivaţiile şi le dă noi trăiri, care permite scopului vieţii să aibă orizonturi mai pline de eficacitate şi succes… Acest lucru se evidenţia prin retrăiri dramatice ale evenimentelor de memoria lor răscumpărată… Preoţii de atunci trăiau angoase penibile şi trăiri fantomatice ale Celui pe care L-au omorât, şi doar puţini au scăpat de mânia, furibândă a fierberii acelor zile, şi mâniei de apoi… negustată atunci decât în doar picături dureroase… nu tot paharul..
Crucea este şi astăzi la fel numai că în ale noastre speranţele năruite şi în planuri risipite o va determina să fie un cap de pod peste prăpastia eului personal… până atunci nu rămâne decât să ne poticnim de semnificaţii ale ei care nu o semnifică, să căutăm rosturi ale ei care sunt nulităţi… goliciunea ei rămânând neîmbrăcată încă. Dar nu prea mult ci până ne va lumina Autorul izvorului nesecat de viaţă şi iertare, care doar ne pune la probă să vedem ce alegem mai uşor, care este alegerea finală dar şi cea tranzitorie, căci căutând orbecăind ca ucenicii pe calea Emausului nu la toţi ne arde inima să gustăm profeţia ei, binecuvântările ei… Într-un cuvânt nu ne arde inima de ea decât ca formă rituală dar care la unii (puţini) mai cred este presărată cu amintiri dulci de Unul care S-a făcut păcat pentru inima noastră tulburată. Eşti şi tu care crezi lucrul acesta? Sunt şi eu? Răspunsul să ni-l dăm sincer împreună…
Autor: Nabucco
