proof-god-exists1Ca şi creştini care am decis să îl urmăm în viaţa pămȃntească pe Isus avem încredinţate pentru vieţile noastre datoria de a împlini ceea ce Sfȃnta Scriptură ne învaţă.

Pornind de la lucrurile mărunte şi paşii de bază ai credinţei în Dumnezeu ajungem la un moment dat cȃnd trebuie să şi punem în practică ceea ce am învăţat. Ca în orice instituţie, primi paşi sunt învăţarea şi apoi punem în practică ceea ce ni s-a cerut să învăţăm şi să practicăm.

Problema ce-a mai gravă pentru creştinii zilelor noastre nu este lipsa de învăţătură ci lipsa de voinţa împlinirii a Cuvȃntului Sfȃnt.

Nu vreau să neg faptul că şi învăţătura din ziua de azi este denaturată şi deviată de multe ori de la adevăr, dar cauza principal pe care trebuie să o rezolvăm este voinţa personal şi lupta sau “răstignirea” firii.

Ne plac de multe ori cȃntările, predicile, poeziile dar este doar plăcere de moment a firii pămȃnteşti şi nu lăsăm Duhul să treacă dincolo de această barieră ca să poată lucreze la inima noastră. Atunci cȃnd este adusă în discuţie implicarea noastră ca şi creştini în a ajuta la înaintarea Evangheliei lui Hristos, ne argumentăm că nu avem chemare, că nu suntem noi oamenii potriviţi, şi totdeauna aşteptăm ca alţii să le facă pe toate.

Totuşi să nu uităm că o implicare în lucrarea lui Dumnezeu necesită dăruire şi totodată seriozitate sfȃntă, nu doar vorbe în vȃnt, sau o rȃvnă pentru a face ceva, dar ne rezumăm doar la rȃvnă şi roadele Duhului Sfȃnt ne lipsesc.

Pe aceeaşi direcţie a scuzelor spunem că ne lipseşte sfinţenia, sau că nu suntem extraordinari de sfinţi pentru a începe o lucrare sau pentru a face ceva pentru Dumnezeu, dar ceea ce nu trebuie să uităm este un lucru important: În via Domnului nu există şomeri. Nu avem putere şi ne simţim neputincioşi din pricina faptului că nici nu cerem puterea şi autoritatea de sus, de la Dumnezeu pentru a putea înainta în lupta spirituală la care suntem chemaţi să fim biruitori.

Cu prea multa uşurinţă se privesc aceste probleme încȃt devenim indiferenţi de ceea ce ar trebui să facem. Şi totuşi cȃnd este vorba să privim la alţii o facem atȃt de repede încȃt le căutăm greşelile din lucrarea pe care o fac, şi mai mult decȃt atȃt este faptul că intrăm la judecată, în acel loc în care ne este interzis să îl accesăm.

Ne justificăm că nu suntem înzestraţi sau nu avem putere, spunem că de ce tocmai noi să facem acel lucru cand alţii, ni se pare nouă, ar putea să o facă mai bine, iar mai apoi căutăm să vedem unde au greşit ca să putem să-i acuzăm mai bine.

Aceste atitudini nu numai că nu sunt plăcute, dar sunt mai rele şi ne atragem pedeapsa asupra noastră prin faptele firii care le săvȃrşim din cauza nevegherii şi pedeapsa lui Dumnezeu şi mȃnia Lui o aprindem peste noi.

Dumnezeu doreşte ca să lucreze împreună nu noi, dar strigătul lui sau poate chiar bătăile Lui la uşa inimii noastre demult nu le mai auzim, pentru că înăuntrul nostru nu mai este aşteptată vocea Lui care ne cheamă şi ne spune, ne învaţă, ne sfătuieşte cum să trăim frumos, ca nişte copii ai Lui adevăraţi.