Când inima e veselă, și fața e senină,
Când inima e tristă, și duhul e mâhnit,
Dar poți schimba Tu, Doamne, o astfel de inimă?
M-am întrebat mult timp și-apoi m-am tot gândit.
S-au adunat prea multe și nu mai este loc:
Tristeți, amărăciune, remușcări. Ooo… câte nu-s!
Dar este prea firavă, nu te-ai gândit deloc?
Oprește-te, e prea greu! Câte mai ai de pus?
Tu mă cercetezi de-aproape și vezi inima mea,
Tu îmi pătrunzi și gândul și-Ți sunt descoperit;
Știi ce mă doare, ce nu-nțeleg și ce nu pot avea,
Doar mângâierea-Ți sfântă mă face fericit.
Zidește, Doamne, în mine o inimă curată
Și umple-mă cu Duhul Tău statornic și bun.
Vreau să trăiesc cu Tine, să-mi fii de-a pururi Tată,
Să mă-nsoțești tot timpul pe-al vieții mele drum.
Și-atunci când grea tristețea ar vrea să se strecoare
În sufletu-mi pustiu de tot ce-i drept sau sfânt,
Să pot să flutur liber steagul biruinței Tale,
Iar temeri, plâns, poveri să piară rând pe rând.
Și-atunci când bucuria din inima-mi schimbată
Va fi ca o mireasmă ce mă va însoți,
Un cântec de-adorare voi înălța îndată
Către al meu sfânt Rege Ce-n veci mă va iubi.
(Simona Mihăescu, vol. „Dor de vocea Ta”)
