Interviu cu Nelu Demeter
Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers, că ale Lui sunt toate şi că El doreşte doar inima mea zdrobită.
„-IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEŞTI?
– Cine eşti Doamne?”
Pe Nelu Demeter, Isus Cristos l-a găsit pe scenă.
Nelu Demeter:
Încă de copil îmi plăceau cântecul şi dansul, în special folclorul. Astfel am ajuns la concluzia că eu trebuie să duc această tradiţie până la marginile pământului, ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.
Prietenii mă lăudau, aveam o imagine bună între oameni sus puşi, care ocupau fotolii somptuoase. Dar toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Când am ajuns la necaz, nici unul dintre ei nu a fost lângă mine.
Prietenii mei erau oameni politici, activişti, ofiţeri de securitate, de miliţie, preşedinţi de CAP-uri, vameşi şi preoţi.
Însă vine o zi în care tristeţea cuprinde pe oricare dintre cei încercaţi, când constată că la necaz nu are prieteni. Până la 40 de ani viaţa mea a fost tumultuoasă şi mulţi m-au invidiat, pentru că aveau impresia că la mine e raiul pe pământ. Însă toate s-au spulberat ca un castel de nisip în momentul în care m-am confruntat cu Dumnezeu.
Am cântat la Ansamblul Armatei, în scurt timp ajungând să conduc Institutul de Cultură şi să merg peste mări şi ţări, fără să îmi pună nimeni piedici. Prezentam garanţie politică pentru că devenisem activist comunist.
Credeam că datorită acestor prieteni nu mi se poate întâmpla nimic rău. Aveam familie, soţie, doi copii, poziţie bună. Dar toate acestea până într-o zi, pentru că Dumnezeu nu ne face după dreptate, ci după mila şi îndurarea Sa.
Cristos a suferit mult pentru mine, cu toate că eu L-am întristat de multe ori. Mă consideram un bun creştin. Când mă urcam în avion sau pe vapor, mergând dintr-o ţară în alta, de pe un continent pe altul, îmi făceam o cruce şi desfăceam sticla de pălincă, apoi petreceam şi duceam folclorul în lume, crezând că sunt un bun creştin.
Purtam la gât o cruce groasă de un deget. I-am rugat pe preoţii de la biserica San Marco din Roma să o sfinţească, anume ca să-i impresionez: ce român credincios eram eu. Cu toate astea, L-am supărat şi întristat mult pe Dumnezeu.
Dar a venit o zi în care El mi S-a descoperit. Atunci când credeam că nimeni şi nimic nu-mi poate sta în cale, în familia mea s-a petrecut o mare nenorocire.
Probabil că mulţi îşi aduc aminte că în România a pătruns un lot de portocale iradiate şi au murit mulţi copii. În Oradea au fost patru cazuri, între care şi fetiţa mea. O iubeam mai mult decât pe mine, îi fredonam numele pe scenele lumii. Eram atât de bucuros, atât de fericit că am o fetiţă atât de reuşită. Apoi a venit pe lume şi băiatul.
După ce au murit în spitalul din Oradea primii trei copii, eu eram lângă fetiţa mea, care făcuse leucemie şi apoi trombocitopenie – i s-a uscat măduva în os. Ştiinţa nu mai putea să facă nimic şi doctorul mi-a spus: „Du-ţi fetiţa acasă pentru că nu are rost să ajungă la autopsie”.
În disperarea mea, am ieşit în faţa Spitalului de copii şi am avut cea mai tristă zi din viaţa mea, când m-am uitat în stânga şi în dreapta şi nici unul dintre prietenii mei nu era lângă mine.
Pentru prima dată mi-am dat seama că este un mare păcat să te încrezi în om. Când înveţi asta pe pielea ta este cumplit. Cine se bazează pe altcineva în afară de Dumnezeu, merge spre nenorocire. Eu m-am bazat pe oameni şi Dumnezeu a vrut să-mi arate că fără El sunt un nimic. Până atunci mi-a plăcut teribil de mult de mine, pentru că începeam să fiu cunoscut în folclorul românesc. Însă în momentul acela s-a întâmplat o mare minune, de care nu am fost conştient până când m-am întâlnit faţă în faţă cu Domnul Isus.
Atunci, în disperarea mea, când fetiţa nu mai clipea şi abia mai respira, privirea mi s-a îndreptat spre cer şi, cu fata în braţe, am început să strig cât mă ţinea pieptul: „Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!”.
Şoferul de la salvare credea că am înnebunit, dar eu am înţeles că Dumnezeu voia să mi Se reveleze, să Se facă cunoscut şi să mă oprească din destrăbălările acestei lumi.
Am dus-o la Clinica Fundeni din Bucureşti şi timp de 3 zile m-am rugat aşa: „Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!”. Nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu puteam bea.
Dragilor, vă sfătuiesc în Numele Domnului Isus Cristos să învăţaţi rugăciunea aceasta. Este cea mai puternică rugăciune pe care o poate rosti un om pe pământ – să-I spui Domnului, cu recunoştinţă: „Doamne, Tu poţi!”.
Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. A treia zi medicul mi-a spus: „Băiete, du-te şi mulţumeşte Cerului, că fetiţa ta e mai sănătoasă ca tine şi nu i-am dat nici măcar o aspirină!”. Am început să plâng, iar atunci am auzit paşii şi gura ei: „Tati, mergem acasă! Tati, mergem acasă!”.
Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a întins o mână. Eram aşa de impresionat de atitudinea lui Dumnezeu încât eram în stare să fac orice pentru El, însă nimeni nu-mi spunea ce să fac.
Acum am o râvnă în viaţa mea care nu-mi dă pace să stau, ci mă împinge să mă duc de la un capăt de ţară la altul, să le spun oamenilor cât bine mi-a făcut Dumnezeu.
Atunci am început să cumpăr kilograme de lumânări şi să plătesc slujbe peste tot, ca să mă „revanşez” faţă de Dumnezeu pentru că mi-a salvat fetiţa.
Au trecut anii, fetiţa mea n-a mai avut nimic, dar nu mi-a spus nimeni ce trebuie să fac. Nimeni nu a avut îndrăzneala să-mi spună: „Omule, trebuie să te pocăieşti !”.
Am început să pictez biserica din satul meu, să o renovez, să trag curent electric în ea. Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeul meu nu e un sărăntoc, care are nevoie de ajutorul meu, ci Dumnezeu este cel mai bogat din univers, ale Lui sunt toate şi El doreşte doar inima mea zdrobită.
A venit a doua încercare peste mine: după 16 ani de căsnicie am rămas tată şi mamă la doi copii. Când soţia mea a luat-o într-o parte iar eu în alta – copii au rămas cu mine – am strigat din nou: „Doamne, Tu poţi!”.
Cui îi mai trebuieşti la 37 de ani, cu doi copii? Pe cei care trec prin asemenea încercări, care şi-au pierdut orice speranţă că mai trebuiesc cuiva, vreau să-i încurajez şi să le spun că îi mai trebuiesc lui Dumnezeu. Sunt aşa de mulţi oameni necăjiţi pe pământ, dar ei trebuiesc lui Dumnezeu !
Dumnezeu mi-a ascultat iarăşi rugăciunea şi mi-a dat cel mai minunat dar: o altă soţie, care a devenit mama copiilor mei şi mi-a adus pe lume încă un copil.
Soţia mea avea dosar la Oncologie şi mi-a zis: „Pentru ce mă iei, nu vezi cum sunt?”. Atunci i-am spus: „Dumnezeul meu vindecă leucemie, trombocitopenie şi vindecă şi cancer”.
Îi sfătuiesc pe cititori să nu privească la oameni, ci la Domnul Isus. Eu ştiu că oamenii nu sunt buni, dar la ce mă ajută, dacă nu sunt nici eu bun? Am aflat secretul: eu trebuie să fiu bun. Ştiu că în România oamenii trebuie să se schimbe, să devină mai buni, dar minunea cea mare este că schimbarea trebuie să înceapă cu mine.
Într-o zi, micuţa Ioana mi-a spus: „Tati, vreau să-ţi cânt”. M-am bucurat că vrea să-mi cânte, pentru că eu eram sub tăvălugul lui Dumnezeu cu a treia încercare: copiii mari unelteau împotriva mea, iar eu şi soţia eram aţâţaţi împotriva lor. Diavolul ne-a pornit unii împotriva celorlalţi pentru lucruri neadevărate. Nici ei nu erau vinovaţi, nici noi.
Reporter:
Fata cea mare, care s-a vindecat de leucemie?
Nelu Demeter:
Da. Cea care a fost ca înviată din morţi: Amalia. Fratele ei Dan este mai mic cu trei ani decât ea. Aşa că în necazul acela mare a venit şi o undă de bucurie: că fetiţa mea cea mică vrea să îmi cânte. Şi mi-a cântat aşa:
„Am o inimă micuţă
ce i-o dau eu lui Isus,
El o ţine, El o ţine foarte bine”.
Atunci i-am spus soţiei: „Iubito, a intrat mântuirea în casa noastră”, fără să ştiu atunci ce adevăr spuneam.
Vă provoc acum la un test. Întrebaţi pe oricine: „Dacă mori la noapte, unde mergi?”. Ştiţi ce-o să vă spună? Ce spuneam şi eu: „Ştie Dumnezeu! N-am luat nevasta nimănui, nu m-au scos din şanţ, n-am luat viaţa nimănui”.
Dar Domnul Isus Cristos a murit ca eu să fiu sigur că dacă El a murit pentru mine, eu nu mai mor, ci trec din moarte la viaţă, prin credinţa că de dragul meu a murit Cristos în locul meu.
Soţia mea s-a dus la Biserică şi acolo şi-a dat inima Domnului. Eu eram acasă, o aşteptam cu masa întinsă, cu grătare, bere străină, whisky. În ‘89, când oamenii sufereau de foame, eu mă bălăceam în bunătăţi. Lucram în Băile Felix, eram respectat, eram „cineva”, cum se zice. Acum pot spune că eram un munte de gunoi – nu eram nimic.
Soţia se gândea să-şi facă bagajele, pentru că ştia că eu nu-i iubesc pe pocăiţi. Dar pe drum a zis: „Doamne, eu îl iubesc. Dacă-i voia Ta, întoarce-l şi pe El. Iar dacă mă dă afară din casă, nu mă lăsa să renunţ la Tine”.
Când a intrat în casă i-am spus: „Iubito, pentru că ai ridicat o mână astăzi pentru Domnul Isus,…”. Vreau să fac două precizări aici. În viaţa mea nu i-am spus lui Isus „Domn” până atunci. Şi apoi eu nu ştiam că la pocăiţi se ridică o mână sus. Din nou vorbea Dumnezeu prin mine.
Ea a înţeles şi a început să plângă, zicând: „De unde ştii?”. „Eşti aşa de strălucitoare!” i-am răspuns. Acum imaginaţi-vă dacă o femeie care plânge poate fi strălucitoare! Dar ea era superbă! Am luat-o în braţe şi i-am spus: „Te felicit! Ai ales o cruce grea, dar eu te voi întrece” şi m-am bătut în piept.
Astfel de vorbe nu erau ceva normal pentru mine. Eu spuneam bancuri 24 de ore din 24, eram încăpăţânat, ţâfnos, arogant. Acum Dumnezeu m-a făcut să vorbesc altfel. Ea a înţeles şi a fost fericită.
La masă, când eu am vrut să desfac „sticla”, ea s-a rugat Domnului astfel: „Doamne, îţi mulţumesc pentru mâncare, pentru mântuirea care mi-ai dat-o în dar, şi Îţi mulţumesc pentru soţul meu minunat”.
Mulţi au mâncat în casa mea, dar niciodată nimeni nu s-a rugat la masă. Atunci, pentru prima dată în viaţa mea nu mi-a plăcut de mine şi am zis în gândul meu: „Doamne, cum poate spune că sunt minunat, când eu sunt o târâtură? Cât Te-am batjocorit eu pe Tine!”.
Atunci, chiar dacă nu ştiam cum vorbeşte Duhul lui Dumnezeu, în urechea mea am auzit o voce blândă, care-mi spunea fără să mă certe: „Nelule, în urmă cu 21 de ani ţi-am dat o Biblie în gara din Köln, dar tu încă nu ai avut timp s-o citeşti”. Dar nu mă certa, ci îmi spunea cu atâta blândeţe încât îmi venea să intru în pământ.
Atunci am înţeles câtă răbdare a avut Dumnezeu cu mine. Când mă gândesc cât de repede „ne sare nouă ţandăra” pentru nimic, mă ruşinez. Chiar în Biserica Domnului Isus n-avem răbdare cu cei care cad, care se clatină pe cale, să-i luăm, să-i ridicăm, să-i pansăm, să-i ajutăm…
Prima Biblie pe care am citit-o în viaţa mea, din scoarţă-n scoarţă, a fost viaţa transformată a soţiei mele. Îi rog acum pe cei care cred că soţii sau soţiile lor nu vor ajunge niciodată la mântuire, să citească mai departe cu atenţie.
Eu aveam un cazan mare de fiert ţuică. Din dorinţa de a-mi bate joc de Scriptură şi de soţia mea, îi dădeam de lucru soţiei să facă pălincă. Eu plecam duminica la slujbă şi pe ea o puneam la cazanul de fiert ţuică. Cu Biblia în mână plângea, citea Biblia şi învârtea să facă pălincă.
N-am realizat atunci ce fac. N-am înţeles atunci că ea nu zicea nimic, ci se smerea şi se umilea tocmai ca să-mi arate suferinţa Domnului Isus Cristos. Atunci preotul meu mi-a zis: „Nelule, nevastă-ta s-a scrântit la cap”.
Soţia mea nu m-a chemat niciodată la Biserică la pocăiţi, pentru că dacă m-ar fi chemat i-aş fi spus: „Toate stricatele şi toţi beţivii sunt la voi acolo, ce să caut eu acolo?”. Eu ştiam cum trebuie să fie pocăiţii, dar nu ştiam cum trebuie să fiu eu. Toţi ştiu cum trebuie să fie ceilalţi…
I-am răspuns preotului: „Miroane, noi suntem rătăciţi, noi suntem scrântiţi. Dacă ai şti tu cât e de schimbată şi plină de dragoste şi de smerenie”. Ne-am contrazis, dar mi-am apărat soţia în faţa preotului, iar ea a fost fericită că rugăciunea ei a fost ascultată. M-am dus la botezul ei şi predica din ziua aceea a fost Întoarcerea lui Saul. Când pastorul Paul Negruţ a spus: „Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti?”, în urechile mele a răsunat:
„IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ PRIGONEŞTI?”.
„Cine eşti Doamne?”.
„Eu sunt Isus pe care tu-L batjocoreşti pe scenele acestei lumi. Tu batjocoreşti Numele Meu, Ioane”.
Atunci am spus: „Doamne, ştiu că eşti Dumnezeu adevărat. Recunosc că ai murit şi pentru mine, dar de ăştia nu vreau să ascult, iar cu ceilalţi m-am păcălit”.
Şi îi sfătuiesc pe toţi cititorii: n-ascultaţi nici de ăştia, nici de ceilalţi, ascultaţi de Dumnezeu. Este singurul care nu vă va păcăli. Atunci am spus: „Doamne, orice ar fi, eu vreau să ascult de Tine!”.
Minunea s-a produs. Vreo 4-5 săptămâni m-am dus la toate bisericile nou-testamentale din Oradea. Peste tot am înţeles: POCĂINŢĂ, POCĂINŢĂ, POCĂINŢĂ.
Vreau să ştiţi că pocăinţa o poate da numai Dumnezeu. Dacă eu aş putea să pocăiesc pe cineva, mi-aş da viaţa ca poporul român să fie pocăit. Dar pocăinţa nu înseamnă să fii baptist, penticostal, ortodox, catolic, creştin după evanghelie sau altceva. Pocăit înseamnă un om nou, schimbat – cele vechi s-au dus şi acum toate sunt noi. Cristos trăieşte în el şi el a murit împreună cu Cristos.
Evanghelia se trăieşte numai prin prezenţa Domnului Isus, de aceea avem puterea Duhului Sfânt, care este gata să transforme vieţi. În acea biserică mi-am dedicat viaţa Domnului, am ridicat mâna şi am spus: „Doamne, Tu poţi!”.
Dacă până atunci în satul meu eram mândria satului, acum am ajuns ruşinea satului. M-am rugat: „Doamne, luminează-i Tu”.
Apoi am „înnebunit” de tot pentru că am scos sutele de kilograme de vin şi de pălincă din pivniţă şi le-am turnat la canal, am spart butoaiele şi le-am pus pe foc. Meritul e al Domnului şi toată slava e a Lui. Oamenii m-au considerat nebun, dar e grozav că o dată cu alcoolul mi-a luat şi pofta de a gusta un pahar şi mi-a luat şi patima dansului.
Când a venit băiatul meu de la facultate, mi-a spus: „Tată, roagă-mă orice, dar să nu mă chemi la Biserica ta”. „N-am să te chem niciodată băiete, dar te rog să primeşti de la mine o Biblie, să te rogi în fiecare zi şi să-I spui Domnului: ‘Doamne, recunosc că eşti Dumnezeu adevărat, dar eu de ăştia nu vreau să ascult, nici de tata. Doamne, vreau să ascult de Tine’ ”.
După 2 luni m-a sunat: „Tată, sunt cel mai fericit om de pe pământ. Nu mai am nici un duşman”. Domnul l-a dus în Biserica Creştină după Evanghelie din Târgovişte, unde s-a predat Domnului într-un mod dumnezeiesc.
Dragul meu cititor, eu te chem la Domnul Isus şi la pocăinţă, ca prin pocăinţă să fii un mădular sănătos în Trupul Domnului Isus – în Biserică. Rostul şi locul ţi-l vei găsi tu. Nu fac aluzie la nici o religie şi nu am dreptul să judec nici o religie, dar eu cred că toţi au nevoie de pocăinţă, pentru că pocăinţa este singura cale către Cer.
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, spune Domnul Isus Cristos, iar pocăinţa nu se poate confunda cu o religie sau cu alta.
Ioan Ciobotă, RVE
Marturia Dv. a fost o incurajare pentru mine. As dori ajutor spiritual, daca sinteti disponibil. Va rog sa replicati la emailul de mai sus.
Va multumesc.
Viorica Burca
Uitați-vă aici, foarte frumos video „Dumnezeu este Iubire HD” http://youtu.be/Drp36DdkYs4