Recunoaşterea vinei
Care om recunoaşte că a păcătuit, chiar şi atunci când e prins asupra faptului? El pune mereu vina pe împrejurări sau pe alţi oameni. Evanghelistul Spurgeon a povestit odată o mică întâmplare pe care o citise într-un ziar. Un pădurar întâlnise în pădure un bărbat cu o puşcă şi un câine. Când îl întrebă ce face prin pădure, acesta replică foarte nevinovat că vrea să caute ciuperci. Pipăind rucsacul, pădurarul simţi ceva moale, şi îl întrebă pe acel bărbat: “Ce aveţi aici?” “Ah, un iepuraş”, răspunse încurcat braconierul. Dar iepuraşul era de fapt un iepure mare, şi gras. Dar bărbatul a avut o explicaţie plauzibilă: a găsit iepurele în timp ce căuta ciuperci. Aşa este omul! Imediat ce îl învinovăţeşti de un păcat, se simte jignit. “Păcat? Nu admit aşa ceva! Am făcut ceva permis, pentru care sunt îndreptăţit. Şi alţii fac la fel!” Dar dacă îl strânge mai tare “cu uşa” şi nu mai poate tăgădui totul, atunci recunoaşte: “Ei, bine, nu a fost corect, dar ce este un păcat!” Spuneţi: aţi păcătuit? Spunând: “Toţi suntem păcătoşi”, problema nu este rezolvată. Trebuie să vă recunoaşteţi vina în faţa lui Dumnezeu, căci fără această recunoaştere nu este iertare.
“…despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.” Romani 2.15
©Sămânţa Bună