„Ori slujesc lui Dumnezeu, ori slujesc celui rău.”
„S-a vorbit despre subiectul ‘nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; ori slujesc lui Dumnezeu, ori slujesc celui rău.’ Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea.”
Reporter:
– Bebe Tomeci s-a născut lângă Câmpulung Muscel, în judeţul Argeş, iar soţia lui, Ani, este din zona Piatra Neamţ. Au terminat amândoi Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti şi au doi copii, Flavius şi Rebeca.
Reporter:
– Voi v-aţi născut o dată fizic, dar aţi experimentat şi „naşterea din nou”. Când a avut loc pentru voi această naştere din nou şi ce înseamnă aceasta pentru voi?
Bebe Tomeci:
– Naşterea noastră din nou s-a întâmplat undeva la începutul anilor ’92. Eram studenţi în Bucureşti, în anul IV de facultate. Eram într-o perioadă de căutări. Nu ştiam exact ce căutam. Eram căsătoriţi de un an şi jumătate şi simţeam că ceva trebuie să se întâmple în viaţa noastră. Începuserăm chiar să mergem mai des la mănăstirea Caşin de lângă Bucureşti. Plăteam acolo 100 de lei pentru a se ruga pentru noi timp de trei luni. Dar nu simţeam o împlinire sau o schimbare în viaţa noastră. Provin dintr-o familie modestă. Am plecat la şcoală cu dorinţa să mă fac medic veterinar. Acesta a fost un gând de mic copil, când ne întreba: „Ce vrei să te faci?”. Mi-a plăcut foarte mult medicina şi doream foarte mult să mă fac medic.
Am învăţat foarte bine. Dar a venit examenul de admitere la facultate şi în primul an am avut neşansa să cad la câteva sutimi. A fost un an foarte greu, un moment foarte greu în acel an, când nu am intrat la facultate. A fost un moment de zdrobire a inimii mele şi a fiinţei mele. Am plecat în armată şi am învăţat în armată. După patru luni de pregătire, de terminare a perioadei din armată, am început să învăţ partea pe care nu o ştiam aşa de bine, din genetică şi boli infecţioase. Şi am dat din armată. În acel an am intrat. Pentru aceasta armata mi s-a redus cu patru luni. A fost o mare bucurie pentru mine că am scăpat cu patru luni mai repede de armată.
Acesta a fost un moment de schimbare foarte bruscă pentru mine. Din cazarmă, în care eram limitat în a ieşi, în a merge, în multe lucruri, dintr-odată, la numai două săptămâni, m-am pomenit în libertatea de atunci a studenţilor. Era un contrast foarte mare. Foarte curând am cunoscut-o pe Ani, care este acum soţia mea. Mi-a plăcut de ea şi mi-aduc aminte: prima noastră piesă la anatomie am picat-o, şi eu şi ea. Şi-am mers să învăţăm piesa. Acolo ne-am cunoscut. De atunci, doi ani de zile am fost prieteni, iar în anul III de facultate am hotărât să ne căsătorim. Asta se întâmpla în anul 1990, imediat după Revoluţie.
Cu mai mulţi ani în urmă, eram în clasa a IX-a şi în zona noastră din Argeş, undeva la Slănic, s-a sfinţit o Biserică Ortodoxă. Părinţii mei, din când în când, mai mergeau la astfel de evenimente. Atunci m-au luat şi pe mine. Aşteptam să intru în altar şi este poate unicul moment când şi bărbaţi şi femei pot intra acolo, altfel doar preotul poate să stea acolo. Era un şir indian, aşteptam să intrăm acolo, să ne închinăm şi să sărutăm acea carte groasă sau cu tablă, despre care nu ştiam că este, de fapt, Sfânta Evanghelie.
Mama s-a întors spre mine şi a spus: „Bebe, când te rogi să spui o dorinţă.” Şi m-a luat aşa prin surprindere, dar am spus: „Bine.” Nu m-am gândit prea mult. În momentul când am ajuns acolo, am spus: „Doamne, vreau să intru la facultate.” Deşi eram în clasa a IX-a, nici nu dădusem treapta şi nu ştiam dacă voi fi la Medicină Veterinară. Dar asta a fost singura mea dorinţă şi am spus-o cu gândul şi dorinţa unui copil de clasa a IX-a. În momentul acela, ca şi cum într-un colţ ar fi fost cineva, am auzit un glas în urechea dreaptă, aşa cum eram întorşi, şi a spus: „Aşa va fi.” Am fost cutremurat şi sunt chiar şi acum, când povestesc. Pentru că atunci n-am înţeles de ce şi de unde venea acel glas: „Aşa va fi.”
Reporter:
– A fost un moment când colegii de facultate v-au invitat la o întâlnire, cu un alt grup de tineri creştini. De ce te-ai dus acolo?
Bebe Tomeci:
– Soţia mea a venit aşa de entuziasmată. Primise o Biblie foarte groasă de la colega noastră, Simona Palade, şi a spus: „Bebe, am cunoscut nişte tineri. Oameni aşa de speciali, aşa de deosebiţi.” Era, pur şi simplu, încântată. I-am spus: „Bine, uite…” Eu nu fusesem la această întâlnire, m-am dus la piaţă în timpul acela. Dar am fost curios şi mă gândeam: „Ce a putut să vadă ea de a venit aşa de entuziasmată?”
Ne-am dus împreună la Biserica Baptistă „Golgota” din Bucureşti, unde s-a vorbit despre subiectul: nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; ori slujesc lui Dumnezeu, ori slujesc celui rău. Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea. Fiind o fire mai sentimentală, am ieşit de acolo cu lacrimi în ochi. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă cheamă să iau o decizie cu privire la viaţa mea. Şi am luat-o. Am dorit să mergem în continuare la această biserică. Am văzut acolo oameni care-L căutau pe Dumnezeu. Am început să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.
În cămine au început să vină nişte misionari, care se strângeau în grupuri mici şi făceau studii biblice. Mi-am dorit şi eu foarte mult să merg la ei. Încet-încet, fără să-mi dau seama, am început să creştem şi să cunoaştem planul lui Dumnezeu legat de mântuirea noastră personală. Pas cu pas am fost şi eu provocat. La început să mă rog. Am început să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.
Reporter:
– Ţi l-au spus alţii? Sau ai înţeles citind tu Biblia?
Bebe Tomeci:
– Aş spune că şi citind, dar şi văzând şi auzind de la alţii. La început, când citeam singur, nu-nţelegeam multe lucruri, dar acum înţeleg că este normal să se întâmple asta. Era un material destul de nou pentru mine. Mergeam şi îi întrebam pe prietenii mei: „De ce scrie aşa şi aşa?” Iar ei îmi spuneau de ce scrie aşa. Şi atunci înţelegeam şi puteam să pun în armonie cu alte lucruri pe care le înţelegeam. În felul acesta am înţeles, de fapt, Cuvântul lui Dumnezeu.
De mic copil am avut teamă de Dumnezeu. Dar cunoaşterea lui Dumnezeu a venit când am început să cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. La început credinţa mea era mai mult sentimentală, ca de copil, dar ea era superficială. Şi eram purtat încoace şi încolo. Când am început să ştiu ce scrie Dumnezeu legat de cutare sau cutare lucru, atunci credinţa mea a devenit mai adâncă, mai puternică. Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu – este un lucru esenţial, fundamental pentru credinţa unui om.
Reporter:
– Cum te raportezi acum la Dumnezeu? Este Dumnezeu un prieten apropiat pentru tine? Sau ]l percepi ca fiind undeva departe, fără să Se intereseze de tine?
Bebe Tomeci:
– Nu pot spune că este departe. A fost lângă mine şi a fost lângă noi în momentul când noi eram departe cu gândul şi cu inima şi cu faptele noastre. Dar încerc să-L păstrez pe Dumnezeu în viaţa mea în centru, aşa cum, ca fiinţe biologice, noi avem anumite funcţii fiziologice, fără de care nu putem să trăim. Nu putem trăi fără respiraţie, apă, somn, mâncare. Acelaşi lucru dacă nu experimentezi sau nu trăieşti, nu-L pui pe Dumnezeu în viaţa spirituală, nu te rogi, nu citeşti din Scriptură, vrând-nevrând te îndepărtezi de Dumnezeu. Este o luptă şi este o alegere.
Împreună cu soţia mea încercăm să avem viaţa noastră centrată pe Dumnezeu, pe Cuvântul Lui, pe rugăciune. Să avem o viaţă ritmică, dacă aş putea spune. Pentru că imediat simţim. E ca şi un ceas biologic, un ceas, nu ştiu cum să-i spun, spiritual, dacă nu ne rugăm o perioadă sau suntem prea obosiţi în alte lucruri, imediat simţim că partea spirituală din noi scade şi firea şi omenescul din noi se manifestă mai rău. Deci avem nevoie să ne oprim imediat şi să stăm lângă Dumnezeu, să medităm, să citim Biblia şi să ne rugăm.
Reporter:
– Care sunt rezultatele misiunii tale împreună cu organizaţia „Alege viaţa” în mijlocul studenţilor? Care sunt bucuriile pe care le ai acolo?
Bebe Tomeci:
– Şi bucurii, şi greutăţi, şi tristeţi uneori. Uneori vin seara descurajat şi mă întreb: „Cine mai vrea să asculte mesajul şi Cuvântul Tău, Doamne?” Uneori sunt descurajat, dar alteori văd oameni care Îl primesc pe Domnul şi văd cum inima lor abia a aşteptat ca cineva să meargă şi să le vorbească acestor oameni despre Dumnezeu. Pentru aceşti oameni merită să mergem mai departe. Şi Dumnezeu lucrează.
Reporter:
– Este foarte dificil atunci când ai de-a face sau când trebuie să te confrunţi cu mentalităţi greşite, cu idei preconcepute ale oamenilor. Mi-amintesc o întâmplare interesantă a pastorului Richard Wurmbrand. Dânsul era evreu. Odată a mers într-o biserică ortodoxă din Sibiu, să predice acolo. S-a strâns lume multă, iar soţia pastorului Wurmbrand era acolo prin mulţime. La un moment dat, o doamnă din mulţime, care era aproape de soţia pastorului, îi spune soţiei: „Vine un jidan să ne vorbească.” La care soţia pastorului Wurmbrand îi răspunde: „Vine un jidan să ne vorbească despre un alt jidan.” Vine un evreu să ne vorbească despre evreul Isus Cristos.
Aşa se întâmplă când oamenii au idei preconcepute. Oamenii nu înţeleg că de fapt dorinţa noastră sinceră este să-L prezentăm pe Dumnezeu. Să prezentăm ceea ce s-a schimbat în viaţa noastră, experienţa noastră personală. Aşa cum spuneai tu, soţia ta a găsit o bucurie extraordinară la prietenii aceia, încât n-a rezistat. Te-a chemat şi pe tine: „Haide, să mergem, să vedem, să vezi şi tu.” La fel cum a procedat soţia ta cu tine, şi tu la rândul tău cu alţii, la fel facem fiecare dintre noi. Fără alte interese meschine, fără alte gânduri de a strica ceva, eu ştiu, în gândirea oamenilor. Ci, din contră, să prezentăm experienţa noastră personală.
Reporter:
– În spatele acestei lucrări este Dumnezeu. Când spunem adevărul lui Dumnezeu, un om poate fi schimbat şi apoi Evanghelia ajunge în familia lui, la soţia lui sau la copiii lui şi nici nu ne dăm seama cum oamenii pot fi schimbaţi de acolo înainte.
Ioan Ciobotă, RVE
