Când amvonul devine scenă: despre poveri omenești și Evanghelia curată

Cred că nu mai miră pe nimeni faptul că, în ultima vreme, pe rețelele de socializare apar tot mai multe clipuri și fragmente video în care diverși vorbitori ai spațiului creștin românesc, sub pretextul unor „încredințări personale”, transmit învățături care nu au prea mult de-a face cu Evanghelia Domnului Isus Hristos.

În loc ca amvonul să fie locul de unde se vestește Cuvântul lui Dumnezeu cu responsabilitate, claritate și teamă sfântă, uneori el ajunge să fie transformat într-o scenă de can-can bisericesc. Se inventează reguli, se dau verdicte, se creează presiuni inutile și se ridică poveri peste suflete care au venit la Casa Domnului cu dorința sinceră de a primi încurajare, mângâiere, mustrare sănătoasă, întărire în credință și hrană spirituală.

Un credincios nu vine la biserică pentru a i se servi opinii personale împachetate în limbaj religios. El vine să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Vine să fie îndreptat spre Hristos, spre pocăință, spre sfințire, spre nădejde și spre Împărăția lui Dumnezeu.

Scriptura ne arată limpede preocuparea apostolului Pavel:

„În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau.” – Faptele Apostolilor 19:8

Observăm direcția predicării apostolice: lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. Nu bârfe, nu obsesii personale, nu reguli inventate, nu atacuri gratuite, nu demonstrații de autoritate omenească, ci adevărul lui Dumnezeu vestit cu îndrăzneală și responsabilitate.

Astăzi însă, pentru unii vorbitori, problema centrală pare să fie femeia: cum se îmbracă, cât iese din casă, unde are voie să stea, ce statut are și cât de mult ar trebui redusă la tăcere. Pentru alții, problema este barba bărbatului: ba că este prea mare, ba că nu ar trebui purtată, ba că exprimă cine știe ce stare spirituală. Pentru alții, lista continuă cu tot felul de detalii exterioare ridicate la rang de doctrină.

Oameni buni, într-o lume atât de frământată, cu familii destrămate, tineri pierduți, suflete apăsate, oameni robiți de păcat, dependențe, depresie, frică și necredință, chiar aici am ajuns? Să împărțim roșcove credincioșilor în loc să le arătăm Pâinea vieții?

Oare nu mai înțelegem că pentru sufletele care stau și ascultă vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu? Oare nu realizăm că fiecare cuvânt rostit de la amvon poate zidi sau poate răni, poate îndrepta sau poate rătăci, poate apropia omul de Hristos sau îl poate împinge spre confuzie și descurajare?

În Faptele Apostolilor, capitolul 15, găsim un moment important pentru Biserica primară. În contextul credincioșilor dintre neamuri, apostolii au înțeles că nu trebuie puse poveri inutile peste cei care se întorc la Dumnezeu:

„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate și de sânge.” – Faptele Apostolilor 15:19-20

Acest pasaj ar trebui să ne trezească. Biserica nu este chemată să adauge poveri acolo unde Dumnezeu nu le-a pus. Nu suntem chemați să construim un creștinism al regulamentelor omenești, al fricii, al controlului și al aparențelor. Suntem chemați să vestim Evanghelia curată, care aduce omul la pocăință, la credință, la ascultare și la o viață transformată prin Duhul Sfânt.

Din păcate, unii predicatori ai zilelor noastre par să adauge tot felul de reguli pe care nici ei nu le pot purta. Ridică juguri peste alții, dar nu ating acele poveri nici măcar cu un deget. În loc să predice despre Hristos, despre cruce, despre har, despre sfințire, despre dragoste, despre judecata lui Dumnezeu și despre revenirea Domnului, își consumă timpul cu subiecte mărunte, obsesii personale și interpretări forțate.

Mai grav este atunci când aceste ieșiri nu vin dintr-o preocupare sinceră pentru sfințenie, ci din frustrări, dezechilibre, lipsă de maturitate spirituală sau chiar din patimi nestăpânite. Uneori, în spatele unor discursuri dure despre moralitate se ascund tocmai lupte nerezolvate, pofte ascunse și o inimă care are nevoie ea însăși de cercetare înaintea lui Dumnezeu.

De aceea, întrebarea nu este doar pentru cei care vorbesc, ci și pentru cei care îi promovează: Ce fel de hrană spirituală răspândiți? Ce puneți înaintea oamenilor? Studiați voi cu adevărat Evanghelia lui Hristos sau sunteți mai preocupați să vânați greșelile altora? Ce ați adunat în tolba voastră: adevăr biblic sau materiale de scandal?

Biserica are nevoie de predicatori care plâng pentru suflete, nu de oameni care caută aplauze prin declarații șocante. Are nevoie de slujitori care cunosc Scriptura, care trăiesc ceea ce predică și care au frică de Dumnezeu. Are nevoie de oameni care știu să mustre cu dragoste, să încurajeze cu înțelepciune și să ridice pe cei căzuți, nu să-i zdrobească sub poveri omenești.

Amvonul nu este locul spectacolului. Nu este locul frustrărilor personale. Nu este locul unde se descarcă nervii sau se construiesc doctrine din păreri. Amvonul este locul unde trebuie înălțat Hristos, unde trebuie explicată Scriptura și unde omul trebuie chemat la pocăință, credință și viață sfântă.

Când amvonul este folosit greșit, întreaga comunitate suferă. Când Cuvântul este amestecat cu tradiții omenești, sufletele sunt tulburate. Când predicarea devine o colecție de reguli fără Evanghelie, oamenii nu mai văd frumusețea lui Hristos, ci doar greutatea unui sistem religios.

De aceea, este vremea să ne întoarcem la Scriptură. Este vremea ca predicatorii să-și verifice mesajele înaintea lui Dumnezeu. Este vremea ca bisericile să nu mai promoveze orice discurs doar pentru că este viral, zgomotos sau „tare”. Nu tot ce sună dur este biblic. Nu tot ce pare radical este sfânt. Nu orice mustrare vine din Duhul lui Dumnezeu.

Adevărata predicare nu hrănește mândria vorbitorului, ci sufletul ascultătorului. Nu produce spectacol, ci cercetare. Nu înrobește prin frică, ci cheamă omul la ascultare de Hristos. Nu pune poveri omenești, ci arată calea îngustă a Evangheliei, cu har, adevăr și responsabilitate.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să curețe amvoanele de vorbiri goale, de ambiții personale și de învățături străine de duhul Evangheliei. Să cerem Domnului slujitori care să vestească adevărul cu lacrimi, cu smerenie și cu teamă sfântă.

Pentru că într-o zi, nu vom da socoteală înaintea internetului, nici înaintea publicului, nici înaintea celor care ne-au aplaudat. Vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu.

Iar atunci nu va conta cât de viral a fost un clip, ci cât de credincios am fost Cuvântului lui Hristos.

Silviu Firulete