“Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12:11)
Pentru un copil, pedeapsa este „un rău necesar” pentru viitorul lui. În epistola către Evrei, capitolul 12, ni se spune că orice pedeapsă aduce întristare, iar pe moment nu vom simți decât gustul ei amar, fără să-i înțelegem consecințele. Și aici vorbim despre acea pedeapsă necesară îndreptării.
Pedeapsa aplicată corect este ca o școală, deoarece ne învață ceva, pentru binele nostru veșnic. Dumnezeu ne vrea părtași sfințeniei Lui, dar acest lucru nu se poate realiza decât trecând prin școala pedepsei, a încercărilor și a greutăților potrivite cu măsura puterii noastre.
Pe copil pedeapsa temporară îl va ajuta mai târziu să deprindă obiceiuri bune și îl va feri de un comportament sau limbaj neadecvat.
Pentru a ajunge la neprihănire este necesară tristețea pedepsei. Pedeapsa care duce la sfințire este un privilegiu care vine de la Dumnezeu și nu este de disprețuit. “Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui!”(Proverbele 3:11)
Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci să nu ne surprindă pedeapsa Tatălui, deoarece fiii lui Dumnezeu au parte de suferință pentru a fi aduși la desăvârșire.
Dacă un părinte își pedepsește copilul din dragoste, pentru binele lui și în scopul educării, cu atât mai mult o face Dumnezeu.“Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” (Proverbele 3:12)
“Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Și apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine, dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.” (Evrei 12:7-10)
De aici înțelegem că Dumnezeu, ca și un Tată iubitor, pe cine iubește, are grijă să-l disciplineze.
Noi însă, dacă suntem pedepsiți, vom suferi o vreme, spre binele nostru. Să nu uităm că pedeapsa care ni s-ar fi cuvenit pe merit pentru păcatele noastre, a purtat-o Fiul lui Dumnezeu, Cel Care nu a avut niciun păcat. Astfel, “El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5) Iar ceea ce suferim acum, nu este altceva decât nuiaua dragostei divine, care va aduce mai târziu roade binecuvântate în viețile noastre.
Pedeapsa aduce cu ea „roada de pace a neprihănirii”, care înseamnă și smerenie, și pocăință, și îndreptare, și sfințire.
Când un părinte își avertizează în mod repetat copilul, iar acesta continuă să îl ignore, urmează disciplinarea. La fel, Dumnezeu ne disciplinează doar atunci când nu Îl ascultăm. Aceasta este încă o dovadă a dragostei Sale pentru noi și a dorinței Lui de a ne sfinți și aduce la pocăință.
