„S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia. Și El dormea la cârmă, pe căpătâi. Ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” I-a apucat o mare frică și ziceau unii către alții: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?” (Marcu 4:37-41)
De ce mă tem? Pentru că sunt om slab, pentru că văd în mine neputință, rezist cu greu ispitelor și mă îneacă ușor îngrijorările. Pentru că privesc mai mult la cum pot eu să rezolv problemele și îmi este greu să cred că la Dumnezeu chiar este posibil orice. Pentru că încă mă lupt cu porniri egoiste, cu păreri înalte în ceea ce mă privește, lupt pentru susținerea drepturilor mele și nu-mi place să pierd. O credință slabă dă naștere la temeri atunci când viața ne încearcă… Ne poticnim și la primul vârtej de vânt strigăm după ajutor speriați, de parcă El nu ar fi acolo, la cârma corabiei noastre. Ne clătinăm și ne pierdem, blocați în mijlocul încercării, de parcă am fi uitat Cine ne-a fost alături la greu, pe parcursul întregii existențe. Dar încercările nu vin doar asupra celor slabi, ci mai cu seamă asupra celor tari, ca să le probeze încrederea. Sunt lucruri care rămân și lucruri pe care le pierdem în funcție de ce am strâns. Aurul și argintul rămân și în urma trecerii focului, dar fânul și paiele se mistuie rapid. O credință bazată pe lucrurile pieritoare de pe acest pământ se va pierde asemenea seminței căzute între spini, dar o credință care are în vedere și viața de dincolo va rezista în măsura în care a fost alimentată cu lucruri prețioase sufletului. După ce se restabilește pacea în afara corabiei, Domnul Isus vine cu mustrarea către cei aflați înăuntru: „Tot nu aveți credință?” David, omul lui Dumnezeu, a spus: „Eu strig cu glasul meu către Domnul și El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt” (Psalmul 3:4).
Au fost momente când am simțit cum corabia mi se prăbușește și am strigat: „Doamne, Tu poți!”, iar El mi-a răspuns. Nu, nu L-am văzut cum spune: „Taci!” valurilor și vântului care mă înconjurau, dar, după o vreme, m-a ridicat și m-a dus pe o stâncă de unde am putut să văd minunea înălțării din adânc, pentru că a intervenit cu salvarea la momentul știut doar de El, ca să înțeleg că nu strigătul meu, ci puterea Lui a făcut posibilă izbăvirea.
Cei aflați în corabie se îndoiseră din cauza temerilor, zicând: „Nu-ți pasă?”, dar cum ar putea să nu-I pese Aceluia Care cunoaște chiar și gândurile oamenilor? Corabia era acoperită de valuri, iar El dormea. Nu ai avut acest sentiment? Te-ai confruntat poate cu acea senzație că nimănui nu îi pasă de ceea ce ți se întâmplă? Atunci când nici pe Domnul Dumnezeu nu Îl mai simți prezent sau că este prea departe de tine? Chiar și după ce au asistat la minunea potolirii furtunii, ei s-au temut și mai mult, dar de această dată teama avea legătură nu cu starea lor în fața pericolului, ci cu măreția unui Dumnezeu atotputernic Care îi însoțea și pe Care din zi în zi Îl descopereau mai mult.
Unde îți este credința la greu? Același Dumnezeu Care odinioară a potolit furtuna poate să potolească orice îngrijorare, orice temere și orice neliniște din sufletul tău. Încrede-te în El, indiferent cât de puternică ar fi furtuna ta. Iar pacea Sa, care întrece orice pricepere, să îți păzească inima și gândurile!
(din vol. „Cugetări alese din umblarea cu Dumnezeu”, Simona Mihăescu)
