Extremis cum laude

0
172

În ziua de azi, mi se pare deseori că extremismul e ridicat la rang de virtute. Până acum câţiva ani, săritul de pe poduri Înalte, plutitul pe valuri uriaşe sau schiatul direct pe coasta muntelui erau activităţi considerate nebunie curată sau prostie cruntă. Acum, le premiem ca jocuri olimpice şi căutăm să descoperim ce alte asemenea deprinderi ar mai putea intra în categoria sporturilor eXtreme.

Nu doar ne place să privim la extremismul altora, ci să îl experimentăm şi noi. Nu putem concepe un parc de distractii fără un “rollercoaster” (sau “montagne-rousse”, în funcţie de limba din care consideraţi că am împrumutat cu adevărat neologismul), maşina pe care o conducem trebuie să dezvolte măcar o sută de cai putere şi să prindă 200 km/ora cu uşurinţă, dar în acelaăi timp vrem protecţie extremă: airbag-uri frontale şi laterale, alarme sofisticate şi sisteme GPS de urmărire, alertare pe telefonul mobil în caz de efracţie etc.

Şi în domeniul teologic mergem la extreme. Unii dintre noi consideră că Dumnezeu e atât de mult dragoste, încât nu poate fi nimic altceva, şi e condamnat sa ne iubească şi să ne mântuiască, indiferent de calibrul vieţii noastre morale; şi ca urmare, suntem extrem de imorali.

A trăit la un moment dat unul mai înţelept decât majoritatea dintre noi care a spus că nu e nimic nou sub soare. Să fie aăa? Circumstanţele prin care a trecut Pavel în Fapte 28:1-11 par să confirme teoria că şi acum mii de ani oamenii savurau extremele. Mai întâi, barbarii se uita la şarpele veninos ce se agăţase de mâna lui, şi urgent trag concluzia că Pavel primeşte ce merită un ucigaş. După ce trece o vreme şi nimic nu se întâmplă, ei ajung la extrema cealaltă şi îl consideră de-a dreptul zeu.

Cum să trăim ca şi creştini autentici într-o astfel de lume, răspandind “mireasma lui Cristos”, conştienţi că riscăm ca lumea să ne considere ori fanatici religioşi care trebuie desconsideraţi, marginalizaţi şi într-un mod manierat chiar persecutaîi (fiindcă asta merită), ori mari filantropi cu mici păsărele teologice (şi care deci trebuie idolatrizaţi)?

Cu riscul de a folosi un clişeu, cred că raspunsul este în a trăi ca şi Cristos, în a ne identifica cu El în întregime: “Să nu va potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, placută şi desăvârşită (Romani 12:2). Căci “… nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură [sau extremismele acestei lumi şi vieşi (ş.a.)] nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Marius Vlăduţoiu – Timişoara

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.