Interviuri

Interviu cu Ramona Moisa

“Ce mă fac eu dacă Dumnezeu vine la o zi după ce a trecut postul? Doamne, de ce n-ai venit ieri, când eu încă eram în regulă? Mai du-te puţin şi vino la postul următor! Aceasta era oarecum ideea: timp de o lună sau şase săptămâni să nu mergi la discotecă, să nu ţii chefuri, să nu vorbeşti urât, iar după ce a trecut sărbătoarea, să uiţi de sărbătorit şi să-ţi faci de cap.

Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu e nici un post atunci?

Fiind la Timişoara la facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei. […] Treptat am început să simt că-mi doresc o biserică.

“M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am spus: ‘A… mai este timp!’ S-a uitat la mine şi mi-a spus: ‘Timpul poate a şi trecut!’“

“Între mine şi părinţii mei relaţia era destul de rece.

Ramona Moisa nu şi-a revenit încă din “şocul pozitiv al întâlnirii personale cu Dumnezeu, al întâlnirii cu Isus Cristos, Cel care a fost mai mult decât un tată sau o mamă, Cel care a fost mai mult decât familie, decât prieteni, Cel care este, de fapt, Fiul Lui Dumnezeu.

Reporter:

Ramona, cum L-ai întâlnit pe Dumnezeu? Care au fost schimbările din viaţa ta?

Ramona Moisa:

În cea mai mare parte a timpului am stat cu bunicii şi cele mai multe amintiri din perioada copilăriei sunt legate de ei. Bunicul era cel cu care am mers la săniuş, cu el împărtăşeam toate bucuriile, toate supărările mele; el îmi lua apărarea în faţa colegilor de joacă.

Bunica a fost cea care mi-a pus stiloul în mână şi m-a învăţat să-mi scriu numele. Pot să spun că “Cei 7 ani de acasă” la bunici i-am dobândit. Mai târziu am locuit o vreme cu părinţii, dar cred că deja personalitatea mea începuse să se manifeste destul de puternic şi am devenit astfel destul de rebelă.

Îi ascultam când eram supravegheată, dar când rămâneam singură, făceam ceea ce credeam eu de cuviinţă. Faţă de părinţi am avut întotdeauna respect şi dragostea pe care ştiam că le-o datorez. Dar de multe ori am avut conflicte cu ei. Acum, când am crescut, am ajuns să-mi dau seama că am propriile mele alegeri şi propriul meu sistem de valori. Destul de rar luam în considerare ceea ce-mi spuneau ei.

Reporter:

Se întâmplă de prea multe ori că le dăm celor din jurul nostru dragostea pe care trebuie să le-o dăm. Deci o facem dintr-un fel de datorie.

Ramona Moisa:

Din păcate, da! Eu am dorit întotdeauna să am cu părinţii mei o relaţie mult mai caldă, dincolo de îndeplinirea datoriei unul faţă de celălalt. Dincolo de respect, mi-aş fi dorit să existe între noi prietenie şi dragoste.

Am fost uimită când, după ce am luat cu bine examenul de liceu, pentru prima oară tatăl meu m-a luat în braţe, m-a aşezat pe genunchi şi mi-a spus că e mândru de mine, iar eu n-am ştiut cum să reacţionez.

L-am văzut pentru prima dată bucurându-se şi am fost uimită, pentru că între noi relaţia era destul de rece şi se limita doar la preocuparea părinţilor mei vis-a-vis de studii, de şcoală şi de micile sarcini pe care le aveam în casă. Dar sentimentele mele nu erau puse în discuţie. Părerea mea despre o materie, despre un anumit coleg sau o muncă în casă, nu intra în discuţie. Deci asta şi asta trebuie să faci… şi trebuie să faci bine.

Reporter:

Acum cu cine discuţi despre sentimentele tale?

Ramona Moisa:

Cel mai adesea cu surori de credinţă, dar ele sunt mai mult decât atât. Oarecum m-am identificat cu Domnul Isus în momentul în care mama şi fraţii Săi vin la El. Şi El spune că mama şi fraţii Săi sunt cei care ascultă şi împlinesc Cuvântul. Am simţit că familia mea, fraţii şi surorile mele, sunt cei care înţeleg sentimentele mele, cei care văd greşelile mele şi totuşi nu mă critică, ci cu blândeţe încearcă să-mi atragă atenţia.

Reporter:

Care a fost prima ta întâlnire cu Evanghelia, cu Biblia, cu Dumnezeu? Când te-ai oprit să stai să te gândeşti specific la Dumnezeu?

Ramona Moisa:

În perioada liceului, unul dintre colegii mei s-a întors la Domnul. Era vizibilă la el o schimbare importantă, cu toate că şi înainte era un băiat cumsecade, silitor. Însă din momentul în care s-a întors la Domnul a fost altfel. A început să ne vorbească tuturor celor din clasă despre Domnul, a început să ne invite la biserică, la întâlnirile tinerilor de la biserica din Caransebeş. Dar l-am respins sistematic şi multă vreme el a fost ţinta ironiilor noastre. Îmi amintesc acum de el şi nu pot să uit cum noi îl ironizam, dar el îşi scotea liniştit cartea de cântări şi începea să-L slăvească pe Domnul. Nouă ni se parea asta foarte haios, dar acum îmi dau seama cât de multă dragoste avea el pentru noi şi cât de mult voia să simţim şi noi bucuria de a fi altfel.

Reporter:

Te-ai mai întâlnit cu acel coleg din liceu, să-i spui că până la urma ai trecut de aceeaşi parte a baricadei?

Ramona Moisa:

Da, el m-a influenţat şi pe parcurs şi n-a renunţat. Chiar mi-a mărturisit că multă vreme s-a rugat pentru colegii săi.

În perioada liceului am început să frecventez o biserică. Îmi plăcea să merg acolo, dar nu cred că pot numi acea perioada “Întâlnirea mea cu Dumnezeu”.

Mă simţeam bine la biserică; probabil în orice “Casă a Domnului este o oarecare pace şi linişte şi simţi că ceva s-a schimbat în inima ta, dar această schimbare nu dura pentru mine mai mult de două ore cât dura programul, iar din momentul în care ieşeam din biserică, viaţa mea era la fel. Preocupările mele au continuat să fie prietenii, distracţiile, discoteca. ?mi doream foarte mult să fiu pe placul celor din jurul meu.

Reporter:

Căutai acceptarea grupului, din punct de vedere social?

Ramona Moisa:

Da, aşa cum am căutat acceptarea şi dragostea familiei, la fel am căutat şi în afară lucrul acesta.

Reporter:

Pe primul loc în viaţa fiecărui om este nevoia de a fi iubit! Un om care nu este iubit şi încurajat, care nu este acceptat de cei din jur, merge cu paşi repezi spre distrugere.

Ramona Moisa:

Ne apropiam de postul Crăciunului şi, aşa cum se obişnuia acolo, trebuia să ţii această perioadă în care să încerci să te împaci cu cei cu care erai certat, să fii mai bun, să faci lucruri bune, să-ţi ajuţi prietenii, vecinii.

Mie lucrul acesta mi s-a părut bun, până la un punct, când intervine întrebarea: Ce mă fac eu dacă Dumnezeu vine la o zi după ce a trecut postul? Doamne, de ce n-ai venit ieri, când încă eram în regulă? Mai du-te puţin şi vino la postul următor!. Aceasta era oarecum ideea: timp de o lună sau şase săptămâni să nu mergi la discotecă, să nu ţii chefuri, să nu vorbeşti urât, iar după ce a trecut sărbătoarea, poţi să uiţi de sărbătorit şi să-ţi faci de cap.

Eu am început să mă întreb: “Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu este nici un post atunci?.

Cam de aici au început întrebările mele şi cam atunci am început să-mi dau seama că locul meu nu era acolo. Am început să caut, să ies afară, să-mi plec urechea la ceea ce îmi spuneau creştinii. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva totuşi ei au dreptate, pentru că până atunci i-am respins sistematic. Probabil pentru că era atât de simplu, nu voiam să accept, eram obişnuită cu demonstraţii matematice laborioase, şi un lucru atât de simplu n-am putut să-l înţeleg.

Reporter:

Cineva care s-a întors la Domnul la vârsta de 80 de ani, fiind pe punctul de a fi primit în biserică, la o întâlnire cu slujitorii bisericii, a întrebat: Dar nu trebuie să fac nimic?. Nu. Şi tu Ramona spuneai că a fost foarte simplu, că e incredibil, inacceptabil de simplu. Şi cei din biserica respectivă au spus: Nu, nu trebuie să faci nimic. Dar pentru toate păcatele pe care le-am făcut timp de 80 de ani, pentru tot ce-am făcut, nu trebuie să plătesc nimic?Nu, nu trebuie să plăteşti absolut nimic, pentru că Fiul Lui Dumnezeu, Isus Cristos a făcut totul în locul tău.

Poate din cauza aceasta ţi-a fost şi ţie greu să accepţi simplitatea întoarcerii la Dumnezeu, până ai înţeles cine a plătit preţul.

Ramona Moisa:

Am început să mă întreb ce nu e în regulă cu mine sau ce ar trebui să fac pentru ca să fie mai bine; încă nu găsisem soluţia, încă nu ştiam că viaţa mea trebuie schimbată, că inima mea trebuie curăţită. Dar am început să caut, fără să ştiu ce anume sau fără să ştiu ce voi găsi la capătul acestor căutări.

Reporter:

Ce-ai găsit la capătul acestor căutări?

Ramona Moisa:

Am avut o prietenă care mi-a spus: “Am început să merg la o biserică. Este deosebit şi am început să citesc din Biblie. N-ai vrea să vii şi tu?

Mi-a plăcut şi am început să merg din ce în ce mai des. Între timp, fiind la Timişoara la facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei. Ascultând la început muzica de acolo, apoi mărturiile unor oameni, predici, etc. treptat am început să simt că-mi doresc o biserică.

Apoi îmi amintesc de o întâlnire cu fratele Octavian Luncan, a cărui mărturie am auzit-o mai târziu la Radio Vocea Evangheliei. El venise într-o misiune la biserica Gheţimani din Caransebes, şi Domnul a făcut ca într-o sâmbătă dimineaţa fratele Octavian să fie la poarta bisericii, împreună cu un alt frate, stăteau de vorbă, iar eu să trec pe acolo şi să mă opresc ca să văd care va fi programul pentru a doua zi. Fratele Octavian, văzându-mă, a venit la mine şi m-a întrebat dacă merg la această biserică. I-am spus că da. M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am spus: “A… mai este timp!. S-a uitat la mine şi mi-a spus: “Timpul poate a şi trecut!”. N-am ştiut cum să plec mai repede de acolo. N-am mai putut să zic nimic, am ridicat din umeri, am zâmbit şi m-am întors. Până acasă numai la asta mă gândeam: Nu cumva timpul meu a trecut? Nu cumva îndurarea Lui Dumnezeu faţă de mine s-a terminat?.

Dumnezeu m-a mângâiat atunci cu un verset pe care îl primisem cu mulţi ani în urmă, de care îmi aminteam ori de câte ori eram în momente de cumpănă. Parcă auzeam: “În iubire nu este frică, iubirea alungă frica pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme, nu este desăvârşit în iubire. Atunci m-am liniştit şi mi-am zis că nu trebuie să mă tem, cu siguranţă Dumnezeu are iubire pentru mine şi mai are şi răbdare cu mine.

La Timişoara am continuat să caut o biserică, să ascult postul de radio, şi din nou am fost cercetată prin mărturia unei tinere, care îşi punea şi ea unele probleme.

Spunea: Dacă trăiesc ca şi cum Dumnezeu ar exista, şi până la urmă se dovedeşte că El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, şi până la urmă se dovedeşte că El există, atunci am pierdut totul.

Din nou m-am întrebat: Eu cum trăiesc? Eu cum o să stau înaintea Lui Dumnezeu? Eu ce pierd?

Am început să merg la Biserica Baptistă Vox Domini din Timişoara, o biserică micuţă pe vremea aceea. Mă aşteptam să găsesc ceva foarte mare, dar era doar o simplă casă.

Reporter:

Biserica înseamnă Dumnezeu în inima noastra! Fiecare om este un templu viu. Noţiunea de Templu ca şi clădire, specifică Vechiului Testament, a fost complet schimbată în Noul Testament.

În perioada pe care noi o trăim acum, inimile şi vieţile noastre sunt Temple vii ale lui Dumnezeu. Iar noi suntem Biserica. Biserica este alcătuită din cărămizi vii, din oameni, nicidecum din clădiri, din pietre sau smoală. Creştinii se pot întâlni şi în pădure, şi pe malul unui râu, şi într-o casă, tot biserică se numeşte.

Ramona Moisa:

Am fost întrebată odată dacă aş putea să merg în orice loc şi să fac orice lucru, ce aş alege să fac? M-am gândit că mi-aş dori să pot să merg înaintea lui Dumnezeu şi să stau de vorbă cu Dumnezeu, faţă în faţă, în mod direct, fără nici un fel de teamă, sa-I pun toate întrebările la care nu am răspuns. Acesta mi se pare locul cel mai minunat în care aş putea merge şi lucrul cel mai frumos pe care l-aş putea face.

Reporter:

Dragul nostru cititor, te-ai gândit la momentul când vei sta înaintea lui Dumnezeu? Biblia spune că toţi oamenii, indiferent dacă cred sau nu, toţi vor sta înaintea lui Dumnezeu. Vei sta cu teamă, cu frică şi cu îngrijorare, pentru că va urma chinul veşnic? Sau vei sta cu bucurie şi cu deschidere, pentru că va urma să rămâi acolo, în Împaratia lui Dumnezeu?

Te îndemnăm să îţi pui în ordine relaţia cu Dumnezeu. Dacă astăzi vine sfârşitul, dacă astăzi vine Domnul Isus Cristos sau dacă astăzi va trebui să trecem din viaţa aceasta – pentru că se poate întâmpla oricând şi în orice mod să ni se curme viaţa şi să ne confruntăm cu moartea – când vom trece dincolo, să trecem cu bucurie, pentru că Îl vom întâlni pe Dumnezeu, pe care am dorit sa-L întâlnim. Te iubim şi îţi spunem: Dumnezeu să te binecuvânteze!

Ioan Ciobotă, RVE

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Articole Aleatorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also

Close
Back to top button

Aboneaza-te la Total Schimbat.ro

Close
Close