Petru Dugulescu
Aș vrea să fiu ce azi n-am fost,
În ziua mea pierdută.
Înțelegând al vieții rost,
Să pot să fiu străjer în post
Și chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămân în luptă!
Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri
Și nicicând înainte,
Prin lumea plină de plăceri,
Sa fiu așa cum Tu îmi ceri;
Sa nu m-abat pe nicăieri
Din drumul vieții sfinte!
Aș vrea să fiu ce alții nu-s
Și nici nu vor să fie.
Mergând în viață spre apus,
Să nu mă las de gânduri dus,
Ci să mă uit mereu mai sus,
Din timp, spre veșnicie!
Aproape-aș vrea să fiu oricând
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinând,
Dar și de cei căzuți din rând,
Rămași în urmă sângerând,
Răniți fără de nume!
Aș vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna:
Că, din al mântuirii ceas,
Secunde doar au mai rămas
Și toți cei ce nu vin pe vas
Se pierd pe totdeauna!
Aș vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună,
Când se va-ntoarce ca-mpărat,
Privind la tot ce am lucrat:
OH, VINO, slugă bună!
Și aș mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare,
Să strălucesc în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva
Și să mă-ntorc în soare!
