Nu demult, cineva m-a întrebat cum stau cu pocăinţa. „Foarte bine!” am răspuns eu zâmbitoare. Mirat de un asemenea răspuns bun, acel om mi-a spus: „Demult nu am mai auzit un asemenea răspuns.” Atunci am stat şi m-am gândit cât de puţini oameni mai stau bine cu pocăinţa. Cât de greu ne vine să spunem că stăm tot mai bine cu Isus, şi cât de uşor ne plângem şi bolborosim vrute şi nevrute. Ne vine tot mai greu să stăm tari pentru Hristos şi tot mai mult suntem nefericiţi din cauza „necazurilor”. Duminica trecută l-am auzit pe misionarul Cornel Urs povestind despre copiii din Burundi, Africa. Deşi abia mănâncă o dată la trei zile, aceşti copii, majoritatea orfani, se roagă în limbi şi-L laudă pe Domnul într-o biserică fără ferestre şi uşi. Iar noi, creştinii civilizaţi şi moderni, ne plângem de una-alta. Tare rău mai stăm, într-adevăr, cu pocăinţa!
Eu zic să privim în jurul nostru. Cât de binecuvântaţi suntem! Chiar în acest moment un biet copil moare de foame şi o femeie este nevoită să-şi vândă trupul pentru a supravieţui. Iar noi ce facem pentru aceste suflete? Ce facem pentru sufletele noastre, de fapt?… Cum stăm cu pocăinţa?
