Interviu cu Adriana Cosman
“Copilul pregătit să plece în Glorie”
Noi suntem aici străini şi călători, iar drumul acesta se va termina.
A-ţi lua crucea în fiecare zi înseamnă a decide să-ţi răstigneşti firea pământească, cu capriciile, pretenţiile, egoismul şi confortul ei, să laşi să fii pătruns de Cristos, să te aliniezi în spatele Lui, să-L urmezi pe Cristos.
Întotdeauna să ai un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii să apreciezi, cu un duh blând şi liniştit, aşa cum ne învaţă Petru. Apoi să mustri, dar să fii atent să nu răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de înţelepciune, rănesc, care, poate fără să-şi dea seama, lovesc. Atunci, măcar tu, ca soţie, să fii un balsam alinător pe rană.
Trebuie să înţelegi cum „funcţionează” un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta… Sunt atâtea situaţii când vine acasă obosit şi împovărat, şi poate şi-a epuizat cuvintele în discuţiile pe care le poartă la serviciu. Poate de multe ori este mai tăcut şi atunci trebuie să ai înţelepciune să-l înţelegi.
La “şcoala vieţii“ sunt ore de la care ai vrea să fugi. Dar Dumnezeu te asistă şi trebuie să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.
Pentru mine, ca mamă, cel mai preţios timp au fost orele acelea în şir când stăteam liniştită cu copilul meu, povesteam cu el pe îndelete, ne rugam şi cântam împreună.
Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: “Cum să stai cu copilul acum când ai atâtea de facut?” Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!
Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi le investeşti în ei, acestea rămân în veşnicie şi acolo le vei vedea roadele.
Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc cum ne încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam, cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecaţi.
Credinţa nu poate creşte pe cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei. Atunci când nu mai vezi nici o izbăvire, când norii sunt de plumb, când nu mai vezi o rază de lumină, atunci credinţa este testată cu adevărat şi creşte.
Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar, în care zilnic mori câte puţin şi de multe ori te mistui ca o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este adevărul că lumânarea se mistuie, dar flacăra arde voioasă.
Interviurile următoare nu le-aş numi tocmai “Vieţi transformate”, cu toate că într-un anume sens este vorba şi de o anumită transformare a unor vieţi.
Adriana şi Gigi Cosman aveau 3 băieţi. Gigi este pastor, iar Adriana este asistentă medicală. După 4 ani în care nu au avut nici un concediu, în anul 2000 au ieşit cu toată familia la munte. Fiul cel mai mare, Lucian, a alunecat pe nişte pietre, s-a accidentat la cap şi la scurt timp a decedat. Ce a însemnat aceasta pentru familia Cosman ?
Gigi Cosman:
Sentimentul unei rupturi imense, a unei despărţiri de tine însuţi, prin separarea de o relaţie pe care ai zidit-o cu atâta migală, cu trudă şi cu dragoste timp de 21 de ani, era copleşitor.
Sunt momente în care înţelegi că trebuie să faci o delimitare clară între valori. Dintr-o dată realizezi nebunia râsului, deşertăciunea mâncatului; caracterul vremelnic a tot ceea ce te înconjoară devine atât de pregnant şi valorile se leagă de eternitate, de veşnicie. Simţi povara unei dureri imense.
Atunci înţelegi ce înseamnă să te usture, să te doară sufletul de durere.
Am trăit experienţa unei părăsiri, oamenii nu ştiau ce să spună, stăteau departe. Eram singuri în acele momente. Am simţit ce înseamnă să fii singur, cum Cristos era pe cruce, deşi Tatăl era în El.
Adriana Cosman:
Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am privit mereu la Cristos. Ca Fiu de Dumnezeu, El a renunţat la glorie, la slavă, la bucuria de a fi în prezenţa Tatălui şi pentru că ne-a iubit, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a coborât la noi, a luat chip de om, S-a făcut asemenea nouă, S-a lăsat batjocorit, dispreţuit, ispitit de noi. Scopul vieţii Lui a fost să ne arate nouă, muritorilor de pe pământ, că poţi trăi o viaţă frumoasă într-o relaţie bună cu Tatăl, că poţi fi în slujba Lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Viaţa lui Cristos a fost o viaţă de umilinţă, în smerenie şi în slujire.
Ca soţie şi mamă, îmi iubesc familia foarte mult. Soţul meu a ţinut în echilibru toate lucrurile şi şi-a făcut partea lui ca soţ, mi-a acordat timpul necesar când am avut nevoie de el. Apoi, a fost un tată special, care, oricât venea de obosit, si-a facut timp pentru copii, dacă ei au avut nevoie de el. Este un bărbat înţelept, care a ţinut în echilibru toate lucrurile.
Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar. Este o viaţă în care zilnic mori câte puţin şi de multe ori te mistui că o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este că lumânarea se mistuie, dar flacăra arde voioasă. Într-un fel viaţa noastră de slujire este o luminiţă de la care se pot aprinde şi alte lumini care să lumineze lumea aceasta.
Ca soţie, totdeauna să ai un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii să apreciezi, să ştii să mustri dacă este nevoie, dar cu un duh blând şi liniştit, aşa cum ne învaţă Petru. Să fii atentă să nu răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de înţelepciune, rănesc, poate fără să-şi dea seama, lovesc, şi atunci măcar tu, ca soţie, să fii un balsam alinător pe rană.
Trebuie să înţelegi cum „funcţionează” un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta. De multe ori vine acasă obosit şi împovărat, este mai tăcut şi poate şi-a epuizat cuvintele vorbind mult cu alţii. Atunci trebuie să ai înţelepciune să-l înţelegi şi să-l accepţi cu dragoste.
Lidia Iliesi:
Care sunt cele mai dificile probleme sau încercări prin care aţi trecut ?
Adriana Cosman:
Oricine merge după Cristos, n-are cum să ajungă la gloria lui Cristos fără să treacă prin Ghetsimani – grădina plângerii. Într-un fel sau altul fiecare avem Ghetsimani-ul nostru. L-am pierdut pe băiatul nostru de 21 de ani – pe Lucian – un băiat deosebit, o frumuseţe de copil, cu o inimă mare şi smerit. Era un cântăreţ bun, care Îl lăuda pe Domnul cu toată inima lui.
Totul s-a petrecut în câteva ore. După 4 ani în care nu am avut parte de concediu pentru că am fost în slujba altora, ne-am retras pentru o săptămână la munte şi tragedia s-a întâmplat la 3 ore după ce am ajuns acolo. A alunecat pe un povârniş de munte şi căderea i-a fost fatală. A mai trăit puţin la spital şi a plecat la Domnul.
Când privesc la grozăvia care s-a întâmplat şi la tragedia prin care am trecut, sunt uimită cum Dumnezeu l-a pregătit pe acest copil special, pe care, acum, după ani, l-aş numi “Copilul pregătit să plece în Glorie”.
În acea vară am petrecut cu el 3 săptămâni după ce s-a întors de la facultate, după ce terminase toate examenele şi le luase. Nu ne-a mărturisit să aibă vreo presimţire de moarte, dar a trăit frumos: o zi mânca, una postea. Era o viaţă frumoasă, dedicată lui Cristos.
Cânta la pian doar cântări despre cer. Zilnic mi-a cântat:
“În cetatea unde merg eu,
florile nu veştejesc“.
Dimineaţa auzeam clinchetul de pian, iar sunetul acela superb ne trezea casa cu cântări, cum ar fi:
“Spre cer încerc a mă sili,
“Păşind mai sus din zi în zi…”
“Va veni o zi în care
“Toţi aleşii Domnului…”
“Lacrimi în Ceruri nu-s…“
“Sus deasupra stelelor…”
Erau cântări cu care se desfăta în prezenţa lui Dumnezeu şi-L lăuda pe El. Inima lui a fost aşa de alipită de Dumnezeu şi L-a iubit atât de tare pe Domnul, încât cred că Dumnezeu l-a iubit mult şi l-a luat acasă.
Într-o seară de priveghi, unul dintre prietenii noştri a spus: “Cele mai frumoase clipe ale lui Lucian în glorie – fiind uimit de slava Lui Dumnezeu – pentru părinţi sunt clipele cele mai dureroase”. Aşa este, dar în mijlocul încercării ne-am dat silinţa să-L onorăm pe Dumnezeu şi să nu-L supărăm.
În procesul sfinţirii, Dumnezeu are un orar special pentru noi. El nu se consultă cu noi când îl întocmeşte, El are un plan şi îşi atinge scopul. Scopul Lui este să ne desăvârşească şi să ne ajute să dobândim un caracter ca al lui Cristos. Atunci când stai faţă în faţă cu El, ai vrea să desfiinţezi acest orar încărcat şi greu. Sau sunt ore de la care ai vrea să fugi, dar Dumnezeu te asistă, şi trebuie să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.
Au fost zile grele pentru noi şi n-aş putea să spun că durerea a trecut. Cred că toată viaţa durerea îmi va rămâne ca o soră cu care voi merge la braţ, până mă voi întâlni în glorie cu Lucian. Dar am o satisfacţie: că una din săgeţile noastre a ajuns la ţintă, că nu ne-am trăit viaţa degeaba pe pământ. Am petrecut clipe frumoase cu copilul nostru.
Dacă ar fi să spun acum un lucru pentru mame, este că cel mai preţios timp au fost orele acelea în şir, când stăteam pe îndelete şi povesteam cu el, ne rugam şi cântam împreună. A fost un timp atât de frumos.
Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: ”Cum să stau cu copilul acum când am atâtea de facut?” Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!
Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi investeşti în ei, acestea rămân în veşnicie şi acolo le vei vedea roadele. Dacă preţuiesc ceva care îmi aduce mângâiere în aceste momente, este timpul acela petrecut pe îndelete cu Lucian, timp pe care nu-l mai pot da înapoi, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru anii aceia frumoşi, când l-am avut lângă mine şi am putut petrece acel timp cu el.
Daniel, al doilea băiat al nostru, care a fost cu el pe munte şi l-a văzut căzând, a fost confruntat cu reevalurarea scării de valori vizavi de Dumnezeu, care e plin de milă, de bunătate şi de dragoste!
Era la începutul adolescenţei, avea doar 15 ani şi suferinţa a fost foarte mare.
Lucian a fost pentru el un prieten desăvârşit, s-au înţeles de minune. Întrebările care îi frământau mintea lui Daniel erau de felul acesta: “De ce ne-a luat acest copil? Cum răsplăteşte El pe un slujitor care-L slujeşte cu devotament?”
Noi ştim că Dumnezeu ne răsplăteşte. El a dus în glorie un copil la 21 de ani, atât de copt şi de pregătit. Într-un fel este o răsplată, pentru că toţi vom ajunge acasă, mai devreme sau mai târziu. Noi suntem aici străini şi călători şi drumul acesta se va termina.
Acum avem toată nădejdea pentru băiatul mijlociu – Daniel – că Dumnezeu îl va întoarce, îl va mântui şi-l va face un om special pentru Împaratia Lui. Pe când erau încă în pântecul meu, i-am încredinţat pe toţi trei băieţii în mâna lui Dumnezeu. Domnul mi-a promis că eu mă voi duce înaintea Lui cu cei 3 fii ai mei, şi nu vreau să renunţ la nici unul. Sunt într-o bătălie spirituală împreună cu soţul meu: luptăm în rugăciune, continuăm să iubim, continuăm să ne dăruim şi credem din toată inima că Dumnezeu îl va întoarce şi pe Daniel şi va veni o zi în care va face din el un om absolut special.
Mai avem un băieţel – Gabriel – care şi el este un dar de la Domnul. El ne este de multă mângâiere şi nădăjduim ca şi el să crească pentru slava lui Dumnezeu.
Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc cum ne încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam, cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecaţi.
Îmi amintesc că într-o dimineaţă, după vreo lună, mă lovise un dor atât de mare de el, şi am început să plâng zicând: “Vai, dragul meu copil, oare ce face el acum? Cât îmi este de dor de el”. Soţul meu m-a mângâiat şi mi-a spus: “Ce să facă, este pe ‘marea de cristal’, în faţa tronului lui Dumnezeu. Îi cântă slavă şi glorie lui Dumnezeu, strigă împreună cu ceilalţi sfinţi: ‘Vrednic eşti Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute’ ” Nu vă pot spune ce încurajatoare au fost aceste cuvinte pentru mine. Parcă au început să curgă lacrimi de bucurie, să-l vad pe puiul meu îmbrăcat în glorie şi în slavă, izbăvit din lumea aceasta urâtă şi murdară, şi să-mi doresc ca mai devreme sau mai târziu, când Tatăl va crede că mi-am încheiat mandatul, să fiu şi eu acolo, ştiind că el a plecat acolo şi e fericit.
Suferinţa aceasta a fost o şcoală specială pentru noi. În primul rând ne-a apropiat atât de mult de cer. Cerul este atât de aproape de noi acum. Cerul ni se pare doar dincolo de uşă. Moartea o privim altfel şi dorim ca procesul acesta al suferinţei, pe care Dumnezeu l-a îngăduit în viaţa noastră, să nu fie zadarnic.
Vrem să-i mângâiem pe alţii, să-i încurajăm pe alţii când trec prin necazurile lor şi să fim o pildă şi prin încercare. Ani de zile am cerut de la Domnul: “Măreşte-mi, Doamne, credinţa şi ajută-mă să dobândesc un caracter ca al Tău.”
Când au venit încercările, am stat şi m-am întrebat: “Cum de-au venit atâtea lucruri peste noi?”. Înăuntrul meu Duhul Sfânt mi-a şoptit: credinţa nu poate creşte pe cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei. Credinţa este testată şi creşte atunci când nu mai vezi nici o izbavire, când norii sunt de plumb, când nu mai vezi nici o rază de lumină.
Abia atunci – în încercare – Dumnezeu îţi creşte credinţa şi te ajută să dobândeşti un caracter ca al lui Cristos.
Am înţeles textul din Epistola către Iacov, unde scrie: “Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”, milă, bunătate, îndurare. Lucrurile acestea ne-au încurajat şi ne dau putere să mergem înainte.
Epilog:
Privind în urmă, ceea ce s-a aşezat în aceşti ani în inima mea este sentimentul copleşitor că familia este o realitate limitată în timp, dar a cărei calitate în spaţiu şi timp determină calitatea relaţiilor eterne în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecare dintre cei pe care îi ai un timp cu tine au o valoare unică, dată de însuşi preţul răscumpărării, plătit cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Aceasta îmi spune că ei sunt proprietatea lui Dumnezeu şi că deşi nu-mi aparţin, ci sunt doar pentru o vreme cu ei, am responsabilităţi faţă de ei care mă mobilizează, în ciuda adversităţilor vieţii.
Interviu realizat de Lidia Iliesi
In timp ce citeam raspunsurile pline de intelepciune ale acestor parinti ,desi incercati greu , ,mi-am amintit ca intr-adevar era greu sa le spui un Cuvant de imbarbatare in acele momente grele ,unor oameni care erau ei insisi plini de slava lui Dumnezeu si erau O MARTURIE DE CREDINTA pentru intreaga asistenta , cum de altfel au continuat sa fie si astazi .
Ma bucur mult ca Dumnezeu are inca asemenea copii supusi , devotati si indragostiti in asa masura de EL , incat ,nu numai ca ii traiesc Cuvantul, dar hranindu-se in fiecare clipa cu EL,isi traiesc vesnicia , inca de pe pamant, luminand puternic in jurul lor,in aceasta lume plina de mizerie si pacat!
Asa sunt acesti doi parinti absolut minunati ,care au fost si sunt o marturie sfanta pentru mine si pentru multi , multi oameni.
Slava sa fie a DOMNULUI NOSTRU ISUS CHRISTOS pentru insusirile Sale minunate ,ce se rasfrang in inimile copiilor Sai ,pregatindu-i pentru VIATA VESNICA inpreuna cu EL!
Cum as putea sa fac rost de o adresa de email a fratelui Cosman sau a surorii Cosman?va multumesc