Interviuri

Interviu cu Hilde Barta

“Dumnezeu este cel care gândeşte lucrurile dinainte.

Mi s-a părut că toată povestea asta cu Dumnezeu e doar o poveste.”

“Am descoperit Biblia şi eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeşte de la inimă la inimă, şi toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai pun oamenilor.”

“Mă uitam doar la cer şi la stele, şi am simţit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.”

“Mama mea a murit când aveam 16 ani jumătate, şi nu am inteles de ce s-a întâmplat aşa.”

Reporter:

– Hilde, ce a schimbat Dumnezeu în viaţa ta? Ce a facut Dumnezeu în sufletul tau şi am putea să vedem?

Hilde Barta:

-Cum se spune, omul cel vechi moare şi renaste un alt om.

Reporter:

-Sau altfel spus, deocamdata “demolare”.

Hilde Barta:

– Da! Deocamdată demolare. Am senzaţia că Dumnezeu ia fiecare particica din omul cel vechi, din visurile şi sentimentele pe care le-am avut, şi doare foarte mult demolarea, dar mă bucur foarte mult că din când în când vad ca, recunosc de fapt o noua caramida în mine.

Reporter:

– Vorbeste-ne despre lucrurile pe care Dumnezeu le demoleaza sau le-a demolat deja în viaţa ta. Şi vorbeşte-ne despre ceea ce construieste Dumnezeu acolo.

Hilde Barta:

– Am crescut intr-o familie, care era credincioasa, intr-un anumit fel, sau avea o forma de evlavie. Prima oara am fost dusa la biserica de bunicul meu, în satul în care locuiau bunicii.

Bunica a fost cea care m-a învăţat prima dată rugaciuni. Atunci eram copil, dar atâta vreme cât am mers la biserica, a fost bine, însa, crescand mai mare şi învăţând să gandesc singura, mi-am dat seama că era o diferenţă extraordinar de mare între ceea ce spuneau ei în rugaciuni, în mersul la biserica şi ceea ce traiau. Asta pentru că în familia bunicilor era un etern scandal, şi certuri şi batai.

Atunci mi s-a parut că toată povestea asta cu Dumnezeu e doar o poveste. Şi Dumnezeu, dacă exista aşa ceva, este undeva dincolo de atmosfera, şi n-are nimic de-a face cu pământul şi viaţa pe pământ. Aşa că, de pe la vreo 12 ani, am devenit o atee convinsa.

Îmi amintesc că în şcoală era o fată credincioasă. Şi când învăţam la biologie că viaţa a aparut prin evoluţie, ea totuşi susţinea că viaţa a apărut prin creaţie. Noi toţi râdeam de ea. Eu eram una dintre cele care râdeam cel mai tare. Îmi amintesc cum îmi băteam joc de fata aceea.

Apoi am ajuns în clasa a VIII-a, şi-mi era frică că nu voi intra la liceu. Pe vremea aceea se dădea concurs de admitere în liceu. Pentru că îmi era frică, am început iarăşi să mă rog.

Reporter:

– Ţi-ai mai amintit tu ceva de pe vremea bunicilor. Parca ar fi cineva, undeva, care are ar putea rezolva…

Hilde Barta:

-Da, categoric! De fapt, Dumnezeu a fost un fel de refugiu pentru mine. Am luat totuşi în considerare varianta că poate ar exista şi de ce să nu încerc.

Reporter:

– Dumnezeu a fost într-adevăr aşa cum spuneau marii gânditori comunişti: “Dumnezeu nu există. Există doar noţiunea de Dumnezeu, care este o“cârjă”pentru cei slabi. Aşa a fost pentru tine, o perioadă.

Hilde Barta:

-Da! Viaţa mea de credinţă a fost tot cu suişuri şi coborâşuri. Am descoperit Biblia, pe la vreo 16 ani, şi mi-amintesc că în vacanţa de vară, nu am citit nimic altceva decât Biblia.

Eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeste de la inimă la inimă, şi toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai pun oamenilor. Scriptura a fost pentru mine o descoperire extraordinară, o revelaţie. Deşi o avusesem în casă până atunci, abia în momentul acela am descoperit-o.

Reporter:

-Din “cârjă”, Dumnezeu a devenit prietenul tău, un prieten adevărat şi viu, care poate să fie aproape de tine.

Hilde Barta:

– Chiar mă gândeam în perioada aceea, cum de Dumnezeu nu e supărat pe mine, că L-am batjocorit şi am râs de cei credincioşi, doar cu vreo 2 ani înainte. Am văzut că avea foarte multă răbdare cu mine. Atunci am hotărât şi mai tare să mă apropii de El, şi mi-am propus să citesc în fiecare zi 3 capitole din Biblie, pentru că vroiam sa-L cunosc cât mai mult pe El.

Stiu că mama mea mă spiona, şi vedea că eu muncesc şi devenisem tot mai sarguincioasa. Povestea cu bunica, şi se tot mirau de mine, de schimbarea care se vedea, dar eu ştiam că nu era doar o schimbare trecătoare, pentru că Dumnezeu mi-atinsese de fapt inima.

Vreau să va povestesc ce mi s-a întâmplat într-o noapte. În Biblia mea erau tot felul de cruciuliţe. După fiecare verset, sau dupa doua trei cuvinte, era câte o cruciuliţă şi nu ştiam ce-i cu cruciuliţa aceea. Mi-am întrebat colega de clasă, şi ea mi-a zis că atunci când apare cruciuliţa în Biblie, trebuie să-ţi faci cruce.

Am început să-mi fac cruce, tot la două-trei cuvinte din Biblie, în timp ce citeam. Dar a început să-mi fie ruşine să mai citesc Biblia de fata cu ceilalti, pentru că ceilalti vedeau că eu îmi fac cruce tot timpul, şi nu vroiam să par stupida, aşa că am început să citesc Biblia în ascuns, seara, când nu mai era nimeni în cameră cu mine.

Mă rugam în fiecare seară în faţa geamului. Într-o seara era atât de frumos afară, senin, era o luna imensă şi strălucitoare şi am început să mă rog, cu cuvintele pe mi le formasem deja, era aproape un ritual, spuneam aceleaşi cuvinte.

Dar la un moment dat n-am mai putut să rostesc cuvintele, şi mă uitam doar la cer şi la stele, şi am început să plâng şi.. am plâns, am plâns, şi deodată am simtit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.

A fost o senzatie extraordinara, şi nu înţeleg de ce Dumnezeu mi-a răspuns atunci aşa, pentru că eu nu-L cunoşteam personal, eram doar în căutare. Dar Dumnezeu mi-a răspuns, tocmai pentru a-mi confirma, prezenţa Lui şi bucuria de a fi în prezenţa Lui.

Asta a fost o dată. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci, deşi m-am mai rugat, dar nu s-a mai întâmplat. Momentul acela a ramas ca o piatră de căpătâi pentru mine. Dumnezeu mi s-a revelat atunci, şi ştiu că există. Dar nu aş vrea ca şi alţii să conteze doar pe astfel de experienţe emoţionale, pentru că Dumnezeu există în afara experienţelor emoţionale.

Reporter:

– Nu absolutizăm experienţele, pentru că sunt diferite, de la persoană la persoană, ci Cuvântul lui Dumnezeu este absolut. Experienţa respectivă ai avut-o în urma studierii Cuvântului lui Dumnezeu şi a sincerităţii inimii tale, de a te apropia de Dumnezeu, care pentru altă persoană poate să fie alt fel.

Hilde Barta:

– Au trecut anii, apoi am avut o tragedie în familie. Mama mea a murit când aveam 16 ani jumătate, şi nu am inteles de ce s-a întâmplat aşa. Chiar inainte de a muri ea, probabil m-am pus pe genunchi langa ea, şi i-am cerut Lui Dumnezeu cu credinta, să o vindece acolo pe loc, şi să faca o minune, să nu moara. Totuşi a murit şi n-am înţeles de ce.

I-am pus întrebări lui Dumnezeu şi i-am cerut socoteală, dar am înţeles că trebuie să tac în faţa lui Dumnezeu, şi să ştiu că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu.

Şi tot n-am înţeles de ce, şi tot am continuat să plâng în faţa Domnului. Şi am aşteptat un raspuns… şi iar am aşteptat, sperând că va veni momentul dezlegării tuturor sensurilor şi a bucuriei fără sfârşit.

Au trecut anii, şi am continuat să citesc din Biblie tot mai puţin şi tot mai puţin. Am intrat la facultate, şi pentru mine asta a fost un nou început. Mi-am spus: de acum încolo nu voi mai lăsa nimic să mă facă să fiu nefericită. De acum încolo îmi voi cauta prietenii care să comunice cu mine sufleteşte, şi să ştiu că nu mă ranesc, şi mă voi lega de oameni care nu vor muri.

A fost destul de naiv din partea mea să cred asta, dar a fost visul meu de copil de 18 ani. Intrând la facultate mi-am facut prietene, un prieten. Am trăit bucurii, am trăit dezamăgiri, dar m-am hotărât să nu trec niciodată prin experienţa bunicilor, şi în momentul în care voi avea un partener de viata, să fie o înţelegere foarte bună şi să nu am nici un fel de divergenţe cu el.

Îmi doream să găsesc un soţ credincios. Acesta era un lucru important, deşi eu mă îndepărtasem deja de Dumnezeu şi nu ştiam cum să-L mai caut. Mergeam destul de rar la biserică, după ce-am intrat la facultate.

Când mergeam, parcă nu înţelegeam despre ce se predică. Dacă încercam să mă concentrez, visele mele zburau şi gândurile mele se duceau la filmele pe care le vazusem în seara precedenta, sau la convorbirile pe care le avusesem cu altcineva, şi-mi era foarte greu să mă concentrez. Mi-am spus că biserica o fi prea mult pentru mine. Şi m-am lasat, m-am delăsat mai degrabă.

Dumnezeu m-a îngăduit, a avut atât de multă răbdare cu mine, până când m-a lăsat să fiu foarte dezamăgită şi de prieteni, şi de mine însămi pentru că relaţia de prietenie pe care o aveam, scârţâia, în mare parte datorită mândriei mele şi aroganţei în relaţie.

Mi-am dat seama că nu sunt în stare să am o relatie cu un om, pentru că sunt atât de păcătoasă încât apar tot felul de frecuşuri, şi nu poate să depinda de mine că totul să mearga bine.

Am fost dezamăgită. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea avea o relaţie în care să spun că nu există nici un risc ca să ajunga exact ca cea a bunicilor mei. Frica a intrat iarăşi în sufletul meu. ?ndoiala şi teama de viitor, de fericirea sau nefericirea mea viitoare, de fapt era teama că nu pot fi sigură, că nu pot controla lucrurile.

La un moment dat am întâlnit nişte tineri foarte drăguţi, americani, care se întâlneau cu studenţii şi cântau. Cântau la chitară, discutau pe teme biblice, se uitau la filme împreuna şi le discutau.

Am văzut între ei o pace şi o prietenie deosebită. M-am atasat de ei. Continuam să vorbesc engleza şi-mi plăcea foarte mult. Acolo o fată m-a întrebat dacă vreau sa-L cunosc mai de aproape pe Dumnezeu, într-un mod personal. Întrebarea asta a fost exact ceea ce asteptam. Fără să stiu că asta aşteptam, am raspuns din toată inima: DA! A doua zi ne-am întâlnit şi ea mi-a vorbit despre faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă aşa cum sunt.

Aceasta a fost o altă lovitură de graţie, pentru că eu eram foarte imperfecta, că să spun în modul cel mai frumos, şi foarte incapabilă de a iubi necondiţionat, şi ştiam că nu sunt demnă de a fi acceptată.

Apoi mi-a spus că Dumnezeu vrea să-mi ierte toate păcatele. Aceasta a fost iarăşi o ofertă pe care nu ştiam dacă trebuie să o refuz, sau trebuie să o accept, pentru că mi se părea prea mult ca Dumnezeu să mă ierte pentru toate atitudinile rele şi gândurile mânioase.

Am acceptat, pentru că era o ofertă gratis. Dumnezeu dorea asta, dorea să mă ierte. Aşa am fost iertată şi aşa am înţeles că Dumnezeu vrea să trăiasca zilnic cu mine.

Am început să trăiesc o viaţă nouă. ?mi amintesc că în zilele ulterioare discuţiei cu această fată, mergeam pe strad şi râdeam. Mergeam singură, şi mă gândeam că lumea va crede că sunt nebună.

Reporter:

– Ceea ce trăiai tu, unii ar putea să numească extaz religios sau extaz mistic, dar este vorba despre Duhul Sfânt, care dă omului bucuria şi pacea pe care doar Dumnezeu le poate da.

Domnul Isus Cristos spune: “Vă dau pacea mea, vă las pacea mea; nu v-o dau cum o dă lumea. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în mine.” Este vorba de pacea şi bucuria care vin de la Dumnezeu, şi nu de o experienţă emoţională, trecătoare.

Hilde Barta:

-Treptat, am dorit să mă integrez în grupul acesta de tineri care aparţineau de organizaţia “Alege Viaţa” – studenţii credincioşi din complexul studenţesc. Acolo am găsit nişte prieteni de încredere, cărora puteam să le spun toate sentimentele mele, fără teama că sunt judecată sau pusă la colţ, şi care ştiau să aiba compasiune pentru mine.

Dumnezeu a intervenit şi mi-a spus: “În Mine să-ţi găseşti încrederea. Eu sunt prietenul tău care nu te dezamăgeşte niciodată. Eu şi doar eu te accept necondiţionat. Pe Mine să mă iubesti cu toată inima ta, de la Mine să aştepţi toată dragostea şi împlinirea. Eu sunt cel mai important, nu mai aştepta de la oameni.”

Prietenii mei îmi spun că sunt hipersensibilă şi am ajuns şi eu să cred. Cred că Dumnezeu vrea să mă înveţe că sentimentele mele trebuie să fie fixate în El, şi nu în oameni sau în mine.

Sunt în etapa în care schimbarea este în mintea mea şi în sufletul meu. Temperamental vorbind, sunt melancolică şi prin asta vreau să spun perfecţionistă. Aştept ca oamenii să fie la un standard foarte înalt, nimeni să nu greşească, mă revoltă orice mică greşeală, orice nemulţumire, orice ton al vocii care indică lipsă de dragoste.

Mă aştept ca elevii mei să fie toţi buni, cuminţi, disciplinaţi, cu zel şi cu dragoste de învăţătură, politicoşi şi respectuoşi. Asta nu se întâmplă şi Dumnezeu mă învaţă: “Vezi, ei sunt ca şi tine, sunt doar oameni. De ce aştepţi aşa de mult de la ei?”

Pentru mine este un proces în care Dumnezeu îmi pune întotdeauna în minte gândul că trebuie să am har, şi cu mine, pe care mă acuz tot timpul, şi cu ei. Uneori când nu am har, îi cert şi sunt exigentă şi dură. Dar este un proces şi Dumnezeu mă învaţă şi mă schimbă.

Ioan Ciobotă, RVE

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Un Comentariu

  1. Si pentru mine a fost un nou inceput cand am intrat in facultate, de fapt pentru toti cred ca este un nou pas in viata. M-a emotionat putin cum a pus problema Hilde Barta. Eu invat la UTM si intr-adevar, cand intri la facultate, cel putin in primul an, iti doresti sa te integrezi, sa intri in anumite grupuri si asa mai departe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also

Close

Aboneaza-te la Total Schimbat.ro

Close
Close