Interviuri

Interviu cu George Vruţă

Iadul este atât de aproape de noi!

Pe patul spitalului am experimentat moartea clinică.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc.

Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte.

Foarte multe din fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.

Viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie

Am făcut peritonită chimică generalizată

Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!

M-am născut în 1956, al treilea din patru băieţi. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri, etc. Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, nu ne rugam, nici măcar înainte de masă, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din cauza aceasta noi credeam că Îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că ne minţeam singuri.

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la maximum.

Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de copii şi tineri, cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine. La şcoală, deşi nu am fost niciodată ales oficial şef de clasă, eu eram şeful, cu drepturi depline.

Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, şi, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat cei doi copii, o fetiţă şi un băiat, iar viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie.

Între timp, mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să Îl cunoaştem într-un mod personal pe Isus Hristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.

Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem, până atunci, nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo şapte ore în criză, acasă, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. Am fost dus, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi acolo mi s-au făcut, de urgenţă, două operaţii. A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea despre ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi merge şi eu. Şi dacă Dumnezeu îi iartă pe toţi, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate însă eram îngâmfat, un neascultător şi un risipitor. Îmi plăcea, pur şi simplu, să trăiesc în păcat.

La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi, de băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii uşor de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.

În ce o priveşte pe mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, ea a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. S-a dus la un grup de credincioşi, le-a spus despre starea mea şi s-au rugat cu toţii pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Astăzi cred că sunt în viaţă şi datorită rugăciunilor mamei mele, dar atunci nu eram de acord cu ceea ce făcea ea, am ţipat la ea, am chinuit-o.

După şase luni de la primele două operaţii, la un consult medical, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de colon şi, în Spitalul Militar Central m-au operat a treia oară. Eu am crezut că după trei luni voi scăpa şi de acest diagnostic. ?narmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea.

Dar nu am ieşit învingător! După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. ?mi spuneam: “Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nu mi-am pus atunci, serios, problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca, în loc să mor acolo, în patul spitalului, să experimentez moartea clinică.

Pe la ora 23:00, nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.

La ora 1:50, cu ultimele sforţări, m-am târât în pat, după ce fusesem pe coridor să fumez o ţigară. Imediat ce am ajuns în pat, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: “Cum este posibil eu aici şi eu acolo?” Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul său. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat, nu mai puteam ascunde nimic. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Pentru că nu Îl aveam pe Isus Hristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.

Este un loc unde nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă, de peste tot iese fum, foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care au loc de sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonisite de chinuri odată cu trecerea timpului.

Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo şi, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în spatele tău, plîngi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri, idei care vin din altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum – nu ştii precis întotdeauna de unde vin gândurile.

În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit, ulterior, că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Hristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Hristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.

Am înţeles că Isus Hristos are puterea să mă scoată de acolo – acestea erau gânduri care se succedau cu viteză foarte mare.

Acolo, în centrul luminii, am avut parte şi de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că El are puterea aceasta minunată de a-i ajuta pe oameni.

Viaţa a revenit în trupul meu în mod foarte dureros. Am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Apoi am simţit în burtă nişte pocnituri şi toate durerile au dispărut pe loc. Parcă mi-ar fi pus cineva gheaţă pe corp.

După ce am reuşit să mă ridic din pat, am mers la telefon şi i-am spus soţiei să vină să mă ia din spital. Era pe la ora 5:00 dimineaţa. La ora vizitei medicale, le-am povestit doctorilor ceea ce s-a întâmplat. Fără să-mi dea prea multe explicaţii, au pus diagnosticul: moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea iar eu, odată ajuns acasă, am uitat de ceea ce i-am promis lui Dumnezeu.

Dar după două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune. Am sunat pe un pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte mi-a explicat la telefon Evanghelia. El m-a pus să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei despre faptul că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Hristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa mea. În luna  mai 1986, L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum, cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza: Iadul este atât de aproape!

Dar şi Raiul! Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos!

Emisiunea NASCUT DIN NOU  – realizator Vichi Sassu, Radio Vocea Evangheliei Bucuresti

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button
Close
Close