de Aurel Cercelaru
Parcă m-afund în palidă-mi visare,
Parcă m-agăț mereu de nevăzut,
Mă simt ca prins în nu știu câte gheare
Și-n piept abia mai simt fior de lut.
Îmi freamătă prelung toată ființa,
Îmi bate stagiar un nod amar,
Îmi strigă parcă mult prea tare bezna,
Că m-ar fi prins la colțul fără har.
Mă tulbură-ntețit gânduri sinistre,
Mă macină adesea amăgiri,
Dorind să îmi sufoce toată vlaga,
Din piept, din inimă, din minte, din simțiri…
Și șuieratul trenului de groază
Se-aude parcă tot mai întețit,
Mecanicul, un văr primar de seamă,
Mă tot întreabă: – Cum te-ai mai trezit?
Încerc să dau răspuns în mii de feluri,
Încerc să mă afund în asfințit,
Încerc să îmi strecor privirea caldă
Spre Mirele Iubit…
Sunt răvășit.
Dar simt în glezne, în picioare,
În inimă, în mâini, în tot ce-i nevăzut,
Simt cum dulceața Regelui mă prinde,
Mă strânge, cald, la Sânul Său dorit.
Și-înconjurat cu-n scut de așa iubire,
De-așa credință cu atâta dor,
De mâinile ce-au fost cândva străpunse,
Adorm mai liniștit pe pernă visător.
Să nu te superi, Dragul meu, Stăpâne,
Să nu te superi, poate-am întrebat:
– De ce să sufăr iar și iar, atâta?
– De ce de lacrimi patul mi-e brăzdat?
Dar Tu, cu maximă prudență,
Cu milă, cu iubire M-ai privit,
Tu mi-ai descris a nu știu câta oară:
„Că modelezi, ființa mea de lut,
Și-apoi odată, peste zări și stele,
Spre țara Canaan vei fi luat,
Vei dobândi cununa biruinței,
C-ai fost, lovit, scuipat și torturat.
Deci, nu uita, mai rabdă, în tăcere,
Eu vin curând, plătind curat, la toți, în via Mea;
Te voi sfinți, te voi găti de nuntă,
Și împreună veșnic vom ședea!”
Amin
