Fără glas, fără cuvinte,
Fără grai, doar cu durere,
Îmi aștern în taină dorul
Resimțit printre unghere.
Fără leagăn, fără nume,
Fără vreo apartenență,
Amprenta durerii mele
Nu mă vrea nici în convalescență,
Fără strigăt, fără geamăt,
Fără pic de remușcare,
Se divide fără urmă
Durerea cuprinsă-n jale,
Fără vreun condei sinistru,
Fără pată de cerneală,
Ea – durerea – se prescrie,
Ștampilând morbida-mi cale.
Fără să culeg dintr-însa,
Fără să o chem pe nume,
Ea se-așaza pe-ndelete,
Survolând vechiul renume.
DOAMNE…, din mila Măriei Tale,
Da-mi un leac semnat de TINE,
Dispersează-a mea durere
Cu porunca ce-ȚI aparține!
Și târziu, pe nevăzute,
Fără lampă, făr’ lumină,
Inima-ncepu să-mi bată,
Regulat, constant, fragilă,
De-atunci nu se mai oprește,
Îndura și iar îndură,
Nu știe de oboseală;
Știe simplu: de SCRIPTURĂ!
