Am pierdut aseară trenul,
Pe-un peron uscat, uitat,
Ceasul stătea sub umbrela
Unui cuib de ciori, mascat…
Am crezut că e devreme,
C-am ajuns prea timpuriu,
Mi-am dus mâna sus la gene,
Să îmi simt ochiul febril;
Și am așteptat… în gară…
Liniște… pustiu afară…
Gândurile nu-mi dau pace:
Când apare trenul oare?
Și uitându-mă la mine,
Și la ceas și iar la mine,
Am fost dus întâia oară
Cu gândul la o minune.
Însă nici poveste-n gară,
Trenul parcă-a ațipit,
Număr liniile-n seară…
Cred că sigur L-am pierdut!
Spun o rugăciune-n noapte:
Doamne, iartă-mă de vrei,
N-am știut că trenu-acesta,
Era trenul DRAGOSTEI…
Am crezut că vine altul,
C-o să iau bilet întreg,
C-o să mă așez în față,
La fereastră, sens de mers.
Dar se pare că n-am șansă,
Se pare că L-am pierdut,
Iartă-mă, Te rog, Stăpâne,
Fă o punte de trecut…
Și deodată, în surdină,
Dumnezeu a spus, abil:
Te-am iertat, ești FIUL SLAVEI,
E-o minune, fii servil!
Și am plâns de bucurie
În gară și sus pe peron:
“Vine trenul DRAGOSTEI,
Poftiți, vă rog, în vagon!!”
