Vederea noastră era perfectă; și ochii nostri ni se deschideau către o lume mustind de bunătăţi. Oriunde ne uitam, vedeam doar slava lui Dumnezeu. Îl vedeam pe Dumnezeu așa cum este El cu adevărat: bun. Dar am fost prinși de amăgirea că pentru a trăi din plin avem nevoie de ceva mai mult, că mai erau și alte lucruri de văzut. Și mai erau: nu știam cum arată urâţenia și păcatul, nu știam ce înseamnă pierderea.
Mâncăm; și într-o clipă, suntem orbi. Nu mai vedem în Dumnezeu pe Cineva de încredere. Nu-I mai vedem iubirea. Nu mai vedem paradisul din jurul nostru.
Mâncăm! Și într-o clipă, ochii văd. Oriunde ne uităm vedem o lume de lipsuri, un univers de pierderi, un cosmos de sărăcie și nedreptate.
Suntem flămânzi; mâncăm; suntem umpluţi… și suntem goi.
Și totuși, ne uităm ne uităm la fruct și vedem doar mijlocul material de a umple golul din noi. Nu vedem lumea materială drept ceea ce a fost creată să fie: mijloc de comunicare cu Dumnezeu.
Preluat din cartea “O mie de daruri” de Ann Voskamp
