«Dacă zice cineva: “Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?» (1 Ioan 4:20)
Am întâlnit deseori oameni care spun că îi iartă pe cei care le-au comis vreun rău, dar cum spune românul: “Te iert dar nu te uit!”. Da, în mare parte, se găseşte adevăr, însă cu atât mai greu să împlinim verbul “a ierta” dacă în inima noastră nu dăinuieşte dragostea lui Dumnezeu.
Ȋn versetul prezentat mai sus din 1 Ioan, avem un cuvânt clar şi lămurit în problema noastră zilnică aproape cu cei din jurul nostru. Odată cu trecerea noastră prin viaţa aceasta, e cu neputinţă să nu întâmpinăm oameni care fie ne vor răul, fie au greşit faţă de noi în mod neintenţionat, însă nu asta contează aşa mult, ci cum fiinţa noastră reacţionează în faţa acestor probleme.
Cu siguranţă, momentul în care se spune că “a dat peste pahar”, firea noastră pământească tinde spre “explozie”. Treptat satana vine la mintea noastră şi ne sfătuieşte “De ce să te laşi mai prejos, arată-i cine eşti tu” sau “eşti un papă-lapte dacă taci din gură”. Toate astea sunt momeli pe care satana ni le pune în faţă cu scopul de a pica într-un fel în vreuna din capcanele lui pompoase.
Când spunem şi afirmăm că în inima noastră este prezenţa lui Dumnezeu, trebuie să şi dovedim acest lucru. Dumnezeu este dragoste, iar din dragostea lui, El ne-a dat şi nouă prin harul Său măreţ.
A iubi condiţionat doar pe cei care ne iubesc, este un simplu gest de recunoştinţă, iubirea adevărată apare atunci când ai tăria de a iubi în continuare chiar pe cel care ţi-a făcut răul şi ţi-a greşit.
Dacă dragostea Lui nu e desăvârşită, acuma poţi să iei o decizie… nu amâna pe mâine, de dragostea Lui ai nevoie şi tu şi eu pentru a putea iubi aşa cum Dumnezeu doreşte de la noi!
