de Traian Suciu
Vrednic e lucrătorul de pâinea ostenelii lui
Și acel ce luptă de oblojiri și biruință,
De odihnă acel ce-ajunge în vârf de grui
Și cel făr’ de vicleșug, de-a Domnului credință.
Vrednic e acel ce ancora ridică de o mare liniștită
Și beduinul în pustiu, de petecul de oază;
Acel ce îi la strâmtorare de cureaua mai slăbită
Și cel ce în Duh trăiește – de acoperământ și pază.
Vrednic e …de sapă cineva, de-a fântânilor izvoare
Să strângă-n teasc, acel ce a sădit o vie
Merituos, cum plajele de mângâieri de soare
Și sufletul în nădejdi – de har și bucurie.
Vrednic e căutătorul, de împlinire în găsire;
Iar de ai spășit din nou de frunte luminată,
Vrednic e solul păcii de-a inimii primire
Și cel ce adâncește slova de viață modelată.
În vrednicia ta și-a ta multă sudoare
Vei dobândi la rezultate și bogății mereu,
Dar niciun merit din astă lume nu are asemănare
Și nicio bogăție, ca să îți fie la fel ca Dumnezeu!
Acolo pe Golgota, El S-a făcut pe Sine vrednic
De hulă și blestem, de chin și osândire;
Și-a ars în întregime și n-a rămas nimic
Ca tu să fii învrednicit în jertfă, cu forță și iubire!
Și când privești la anii de plugărie în ogor
Și când aduni la binecuvântări cu brațul ori cu carul,
Ieși și stai cu dragostea de vorbă în pridvor
Și mulțumește-I că a urcat în locul tău Calvarul.
Ca astă vrednicie ți-a fost edenic hărăzită
Și moartea de pe urmă, cu toată grozăvia ei.
Da, fost-a cu merite depline de Mielul Sfânt plătită,
Ca vrednicia Lui să fie-n timp trecută cu temei!
Amin!
