de Traian Suciu
Din bordeiul gârbovit de vreme,
De sub stuful gălbenit de ploaie,
Printre tuluji ce-n vânturi geme,
Glasuri pirpirii se ascut, se-ndoaie.
Trei copii cu părul chică
Cu glăscioare vii, îngănate,
Stau chitiți în ochi de sticlă
Cu figuri cam resemnate.
Sunt orfani de mamă bieții!
De vreun an, poate mai mai bine,
Singurei, se țin scaieți
Să vază când tata vine.
Că-i plecat la munci din zori
Pâinea pentru toți s-aducă,
Adunat-au în luncă flori
Și, plouați acum, se usucă!
E amurg și parcă-i noapte,
Tata nu-i și nu-i nici pâine;
Nu se aud în casă șoapte,
Doar în sat mai latră un câine.
Cel mai mare prinde-a spune:
“De, tătucu’ îi prins cu treaba,
O veni când luna apune;
Așteptăm, io zic, degeaba!”
Următorul, mijlociul, zice grav:
“Tata-i bun cu fiecare,
Nu-i ușor să fii zugrav,
Să lucrezi până-n serare.
O veni în ceas de noapte;
Hai să ațipim puțin de-acum.
Să uităm de-a burții șoapte,
Lumânarea-i, iaca, scrum!”
Dar cel mic ridică geana,
Semn la tâmpla lor le-arată:
“Ați uitat de bună seamă
Cum ne-a învățat pe noi dar tata?!
Că nu-i rău și nu-i nici bine,
Că nu-i normal și nici minune;
Toate, toate, chiar și pâine…
Le primim prin rugăciune?!
Ne-a învățat pe pat mămuca,
Tata ne-a citit Psaltirea;
Avem mințile cât nuca
Și ne-am cam pierdut cu firea.”
Și se înclină, se coboară
Cu genunchiul în țărână,
Suflețelul lor le zboară,
Foamea în ei li se dărâmă.
Și în duhul lor de rugă
N-aud pași călcați și grei,
Nu văd cum ușa în dungă
De deschide spre tustrei.
E tăticul lor cu pâine,
Un avut cu trei comori
Câștigat-a în cer un mâine
Și pe masă multe flori.
Bucuria în ei erupe:
Un vulcan cu foc și imn;
Pâinea, aburind, se rupe
Să dea viață, să dea ritm.
Fericit cămin în noapte
Are Însuși Dumnezeu:
Patru roade, roade coapte
Ce depind de El mereu!
