de Aurel Cercelaru
Pe-aleea zgribulită de cenușă,
Sub cerul argintiu, întunecat,
Zăresc în umbră urmele de seară,
Pantofii acum au înghețat.
Lumina e obscură sau opală,
Nu pot, nu știu să o descriu,
Se-așterne-n mine frigul ca o ceară,
Pantofii mei nu știu că eu suspin.
Un gând străbate zarea de mătase,
E gândul alb, croit din nevăzut,
E-același gând ce-l am a mia oară:
Topește-mi, Doamne, simțul cei sloit!
Și-adorm înghesuit de vise stranii,
Pantofii mei parcă s-au dezghețat,
Ei umblă fără grijă, cu strădanii,
S-aducă lemne pentru focul așteptat.
Și arde, dogorește lin cuptorul,
Împarte din căldura lui, cu jar,
Pantofii mei zâmbesc parcă o clipă,
Toți țurțurii cei falnici, brusc, dispar.
O moleculă lângă moleculă,
Particule de hidrogen și oxigen
Acum își dau din propria făptură
Și se formează lacul, omogen.
Să fie oare-așa isteți pantofii,
S-ațâțe focul pentru jarul adorat?
Nu pot, nu știu să spun de unde,
Dar uite-acuma, tot, s-a transformat!
PĂRINTE, TU, STĂPÂN al NEMURIRII,
Să nu-Ți oprești TU dragostea de foc!
Topește astăzi gheața toată-a urii
Și fă un lac de poposire pentru toți!
