E toamnă. E târziu. Iar frunze cad în zbor
Și-mi amintesc aievea cât sunt de trecător.
Se-aștern covor peste covor în urma mea
Și simt un iz de ceai ce-nvăluie pădurea.
Cad frunze. Cad și doruri. Și amintiri rebele
Care se duc, aleargă prin nori și printre stele.
Se duc clipele noastre de bucurii și de dureri,
Când rugăciunea ni se-nalță spre Acela ce trimite mângâieri.
E toamna bucuriei când văd cum rod bogat
Se strânge în sufletele însetate de Dumnezeul Prea Înalt.
E și toamna tristeții, când cei dragi mă părăsesc
Și rând pe rând se-ndepărtează, și simt cât de mult îmi lipsesc.
Iar când din mersul pe cărare m-am oprit tăcut,
Din zborul ei am încercat să prind o frunză, care la pământ
Se cobora firavă și mi-a căzut în pumn,
Dar n-am putut s-o las, ci am păstrat-o într-un vechi album.
Și eu, și tu, suntem ca frunza care se leagănă în vânt,
De multe ori așa aproape ca să cădem jos la pământ.
Dar Dumnezeu în Mâna Sa ne prinde și dă vieții un rost,
Purtându-ne cu drag și milă, ne duce blând la adăpost.
Simona Mihăescu
