BisericaExterneStiri

Misionară Wycliffe România în Antsirabe! – Madagascar

unnamedDeja a trecut o lună de când sunt în Madagascar și abia aștept să vă spun ce experiențe am avut până acum. Dumnezeu m-a copleșit cu bunătatea Lui încă din seara în care am ajuns în Antananarivo și zi de zi sunt uimită nu de licăririle de bunătate, ci de bogăția de bunătate pe care o revarsă asupra mea. I-am văzut grija, în înțelepciunea ei, în modul în care colega mea m-a primit aici cu o iubire la care nu m-am așteptat! Apoi mi-a dat oportunitatea să văd cu ochii mei o echipă lucrând la traducerea Evangheliei după Luca în limba lor, experiență pe care nu m-am așteptat să o am chiar în prima săptămână petrecută aici. Și, în final, m-a adus „acasă”, în Antsirabe. Nici aici nu s-a lăsat mai prejos bunătatea Lui, fiindcă centrul acesta este un loc extraordinar, gazda mea este o femeie scumpă care și-a petrecut ultimii 15 ani din viața aici (ea vine din Elveția), iar ceilalți oameni care lucrează și/sau locuiesc aici sunt foarte binevoitori. Iar modul în care Dumnezeu mi-a redat sănătatea este o altă dovadă a bunătății Lui, pe care am simțit-o chiar în trupul meu.
Dar să luăm lucrurile pe rând. Vă așteaptă multe cuvinte înainte!

Am ajuns joi seara (16 ianuarie) în Antananarivo (pe scurt, Tana), după un zbor lung. Tana m-a întâmpinat cu căldură și umezeală, căci tocmai plouase. La aeroport mă aștepta Leoni, colega mea, care foarte repede mi-a devenit prietenă bună. Ea s-a asigurat că tranziția mea la noua viața de aici are loc încetișor, astfel încât să nu mă copleșească. Localnicii sunt oameni micuți la statură, foarte rar întâlnești pe cineva mai înalt. Toți arată foarte tineri, mereu mă surprinde vârsta lor. Pe stradă circulă pietoni, bicicliști, motocicliști, căruțe, mașini mici, microbuze, camioane, toate grămadă, parcă fără nici o regulă. Toți merg încet și foarte aproape unii de alții, iar în zonele foarte aglomerate, printre mașini, găsești oameni care încearcă să vândă ce au: fructe, legume, prosoape, ochelari de soare, jucării, accesorii, haine, orice. După ce te obișnuiești cu ideea de lucruri noi și neașteptate, nu te mai surprinde să vezi oameni cu coșuri mari pe cap, pline cu pui de găină și de rață, sau oameni care transportă porci cu bicicleta.

(În prima imagine de mai jos este biserica din sat, iar in următoarea piaţa în depărtare)

unnamed(1)

Am petrecut câteva zile în Tana, timp în care ne-am pregătit pentru plecarea noastră în Androrangavola Tsienta, un sat izolat din junglă. Pentru că nu sunt drumuri până acolo, decât cărări înguste, am mers cu elicopterul. Tana se află pe ceea ce numim platou, suprafața cu altitudinea cea mai mare de pe insulă. Din elicopter se văd plantațiile de orez, drumurile roșiatice, râuri, orășele, sate, foarte puțini copaci, iar arhitectura caselor este una specifică platoului. Acestea sunt dreptunghiulare, din cărămidă roșie, unele dintre ele sunt tencuite și toate sunt orientate la fel, cu laturile lungi spre est și vest, deoarece modul în care casa și lucrurile din casă sunt așezate are o importanță deosebită aici. După ce ieși de pe platou, cobori la o altitudine mai joasă în ceea ce numim junglă. Cu zeci de ani în urmă ar fi fost îndreptățit numele de junglă, dar acum, din cauza defrișărilor, există prea puțini copaci. Din generație în generație, oamenii au ars câte o bucățică de pădure ca să planteze orez și manioc, iar obiceiul continuă până azi, chiar dacă există multe mișcări de conștientizare a populației cu privire la răul pe care îl fac distrugând pădurea. Chiar și ei sunt supărați pentru că nu mai au la fel de multă ploaie ca și în trecut. Totuși, ei continuă să trăiască așa cum au făcut-o părinții lor, tocmai de aceea, pentru că așa au trăit strămoșii, iar acest lucru are o semnificație deosebită pentru ei. Așadar, în loc să vezi dealuri acoperite de păduri, ceea ce te întâmpină sunt dealuri goale, cu plantații de orez, cu tufe, sau cu păduri prea tinere ca să intre în categoria de păduri. De asemenea, casele sunt foarte diferite aici: nu mai vezi deloc cărămidă, doar case din lemn (un fel de palmier, sau alte bucăți de lemn așezate perpendicular cu solul, unul langă altul, fără nimic între ele) acoperite cu paie, sau, unde oamenii au posibilități, acoperite cu tablă. Casele nu sunt așezate direct pe pământ, ci pe niște piloni la 20-30 cm față de sol.

În sat ne-au așteptat toți oamenii aproape de locul în care a coborât elicopterul și au venit să ne salute și să ne strângă mâna. Ne-au purtat bagajele până la casa noastră, au așteptat să deschidem ușile, au măturat, au omorât șobolanii și au stat acolo, în jurul casei, îngrămădiți la uși, până când ne-am instalat. Încet-încet, câte unul pleca acasă. Zilele următoare, echipa de traducere s-a întâlnit la noi acasă și am avut ocazia să văd ce înseamnă de fapt munca aceasta pentru ei. Venită de acasă cu ideea că o echipă de traducere este formată din oameni preocupați doar de traducere, care lucrează intensiv numai la asta, am fost surprinsă să văd că membrii echipei sunt, de fapt, oameni care își trăiesc viața de zi cu zi, la care au adăugat munca de traducere, pe care o fac lejer, fără stres sau presiunea termenelor limită, în măsura în care se întâlnesc. Cel mai în vârstă membru al echipei are 84 de ani. În fiecare zi mâncam împreună la prânz, în casa păstorului. Ne așezam pe jos, pe o rogojină, iar în mijloc era „masa”, o altă rogojină pe care se află farfuriile cu mâncare și pe care nu calcă nimeni. Mâncam orez fiert cu ceva alături: sos cu fasole, morcovi, pui, pește, niște legume amare; în fiecare zi era diferit. De băut aveam apă fiartă de pe orez ars (ultima parte de orez rămas în oală se lasă pe foc până se arde, astfel încât să fie comestibil încă, peste care se adaugă apă și se lasă la fiert). Dacă la început mi s-a părut ciudat să beau apă cu gust de orez ars, până la urmă am început să îndrăgesc îi gustul și să îmi fie dor de ea.

Când plouă în junglă, plouă cu adevărat! Seamănă cu ploile torențiale de vară de acasă. Totul e verde în jur, cu frunze pline de viață. Țânțarii de aici sunt negri cu punctulețe albe, foarte frumoși! Aveam în casă o familie de gecko, niște reptile micuțe verzi, deosebit de frumoase, care ne-au descoperit bananele și era o plăcere să mă uit la ele în timp ce mâncau și își apărau hrana. Era nevoie doar de o privire din partea celui care mânca pentru ca intrusul să se întoarcă de unde a venit. Mai sunt niște insecte despre care am aflat că intră sub piele, mai ales în jurul unghiilor de la picioare, își fac cuib și depun ouă acolo (numite „pureci africani” de malgași). Localnii știu să le scoată cu tot cu punguța cu ouă, singura metodă eficientă, de altfel. În cazul în care nu îndepărtezi tot de sub piele, riști să rămâi cu ouă care continuă să se dezolte acolo. Eu am avut trei astfel de cuiburi, dintre care unul a crescut destul de mult până când mi-am dat seama ce era și l-am scos (pentru doritori, am o poză). În mijlocul satului sunt niște stâlpi cu coarne (ca de zebu), loc în care oamenii aduc jertfe, în funcție de circumstanțe. Nu doar necreștinii se folosesc de acești stâlpi.

Ceea ce a început Domnul să mă învețe în sat este faptul că dacă niște oameni se numesc creștini, nu înseamnă că ei cunosc viața din Dumnezeu și că se bucură de ea. Oamenii aceștia au primit creștinismul prin limba malgașă oficială (Ofisialy), lucru ce îi face să creadă că Dumnezeu prefera limba Ofisialy, așa că trebuie să se roage în Ofisialy. Sătenii vorbesc limba Betsimisaraka Asimo (de sud), iar atunci când traduc Biblia, întâmpină dificultăți când traduc termeni importanți, fiindcă tind să împrumute cuvintele din limba oficială, cuvinte care pentru femei și copii nu au sens. Din cauză că au primit creștinismul din Ofisialy, au impresia că limbajul creștinesc trebuie să fie în Ofisialy (într-un fel, așa cum unii dintre noi preferăm limbajul Cornilescu, pentru că sună mai „biblic”, mai „spiritual”), până acolo încât serviciul de la biserică și cântările sunt în limba malgașă oficială, nu în limba lor. Oamenii aceștia au nevoie să înțeleagă că Biblia este pentru ei, pentru ca ei să o înțeleagă, în Betsimisaraka Asimo. Ei au nevoie să înțeleagă că Domnul Isus este al lor, așa cum și noi Îl avem și vorbește română pentru români, maghiară pentru maghiari, engleză pentru englezi, olandeză pentru olandezi, daneză pentru danezi, coreeană pentru coreeni, Betsimisaraka pentru Betsimisaraka. Ne dorim ca lucrarea de traducere pe care ei o fac să fie pentru că o vor, nu pentru că niște albi își doresc traducerea Bibliei și în limba lor. Să ne rugăm ca dorința și setea după Cuvânt să se nască în inimile lor și să se bucure de mesajul lui Dumnezeu care vorbește inimilor lor, să se bucure cu adevărat și să guste viața din El. Altfel, la ce le folosește o carte pe care albii o vor?

După o săptămână, ne-am întors în Tana, marele oraș. Este atât de mare, pentru că în mijloc sunt plantații de orez, iar orașul s-a dezvoltat de jur împrejur, ca un inel. Există un singur drum care trece peste plantații și nu e chiar la mijloc, așa că, dacă vrei să mergi dintr-un capăt în altul, s-ar prea putea să trebuiască să înconjuri tot orașul.
Am vizitat palatul reginei, o construcție foarte frumoasă care a fost incendiată, dar încă este nerenovată în interior, așa că am vizitat doar curtea și biserica de lângă palat.

Joi seara (30 ianuarie) am venit în Antsirabe, orașul în care voi locui în acest an. Locuiesc la centrul deschis de o femeie din Elveția și îmi place. Aici e plină vară! Avem porumb bun de fiert, mere, pere, struguri, roșii, salată, avocado, de toate. Avem vaci, găini, rațe, gâște, iepuri, două pisici și un cățel. Sunt vreo 15 oameni care lucrează aici în fiecare zi, așa că sunt înconjurată de oameni și am ocazia să exersez limba malgașă cu ei. Oricum sunt foarte binevoitori și vorbăreți (păcat că nu înțeleg mai nimic încă). Există o școală pentru Surzi aici și am participat la serbarea lor de Crăciun, eveniment ce mi-a adus multă bucurie, cum nu m-aș fi așteptat! Îmi curgeau lacrimile pe obraji când îi vedeam pe copii cântând prin semne despre Domnul Isus. Școala aceasta este o mare binecuvântare pentru copiii Surzi care aici învață să comunice și, dacă la început plâng de dor după casă, la sfârșitul studiilor nu mai vor să plece. Mi-ar plăcea să îi vizitez și să învăț să „vorbesc” cu ei în viitor.

La o săptămână după ce am ajuns în Antsirabe am aflat că am malarie. Știu că acest lucru v-a îngrijorat pe foarte mulți dintre voi și îmi pare rău că v-ați speriat așa de tare. Să știți că mi-am revenit și mă simt foarte bine acum. Vreau să vă mulțumesc pentru toate rugăciunile și mesajele pe care le-am primit din partea voastră! Dumnezeu m-a copleșit cu bunătatea Lui și prin iubirea pe care mi-ați arătat-o în aceste zile. Boala a început cu febră, dureri de cap, frisoane și amețeli. Nu am putut să mai mănânc, pentru că îmi era rău de la mirosul de mâncare și într-una din zile am vomat. Tratamentul pentru malarie durează trei zile, iar eu am mai luat antibiotice încă o săptămână. Așadar, la trei zile după ce am aflat ce am, am început să mă simt mai bine, mi-a trecut febra și durerea de cap și, încet-încet, am început să mănânc și să mă ridic din pat și să umblu. Acum am energie, nu mai amețesc când umblu, pot să mănânc și sunt foarte bucuroasă!
Mulți dintre voi vă gândiți la familia Șaitiș și m-ați întrebat despre ei. Ne-am întâlnit și ne mai întâlnim! Nu locuiesc foarte departe de ei și la ultima vizită m-am bucurat mult să mănânc ciorbă de cartofi.

De luni (17 februarie) o să încep cursurile de malgașă, în sfârșit! O să merg la școală 4 ore pe zi, de luni până vineri. Și am primit viză pe 6 luni, până în 30 iulie!

Când ies pe stradă, foarte mulți oameni mă salută, de obicei în franceză. Uneori, după ce trec de oameni, aud din spate „bonzur”. Albii nu sunt o mare noutate aici, însă nici nu sunt foarte mulți. Copiii se bucură când le zâmbesc sau îi salut. Băieții mai curajoși vin până langă mine, mă salută rușinoși, după care se întorc victorioși la prietenii lor și îi aud râzând. În oraș, întotdeauna mă înconjoară oameni care vor să îmi vândă fructe, jucării, orice. Unii pleacă dacă spun că nu vreau, alții insistă și îmi spun că au un preț bun, un preț foarte bun, cel mai bun preț. Dacă ești politicos cu ei, nu pleci până nu cumperi ceva.

Dacă ați citit până aici, eu vă mulțumesc! Știu că am scris mult și încă au rămas lucruri nespuse. Vă mulțumesc din toată inima pentru că sunteți alături de mine! Sper ca lucrarea din Madagascar să vă aducă bucurie, așa cum îmi aduce mie și mă rog ca bunătatea pe care eu am primit-o de la Domnul nostru până acum să se reverse și peste voi și să vă răsplătească eforturile pentru orice lucrare bună.

Ada

Dacă doreşti să fii la curent cu slujirea Adei Vultur si a altor misionari Wycliffe, înscrie-te aici la buletinul informațional trimestrial, sau aici la buletinul săptămânal de rugăciune.

Dacă vrei să le transmiți un gând, o încurajare, ne poți contacta prin email, la info(at)wycliffe.ro.

Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Articole Aleatorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button

Aboneaza-te la Total Schimbat.ro

Close
Close