Meditatii

Între speranţă şi fatalism

În perspectiva mea asupra a ceea ce înseamnă speranţă, Anton Pavlovici Cehov este revelator, prin ideea pe care o subliniază în „Salonul nr.6”: „Doamne, de ce nu e omul nemuritor?. La ce mai există centrele nervoase, circumvoluţiunile cerebrale, văzul, auzul, geniul, dacă toate acestea sunt osândite să se prefacă în ţărână, să se răcească odată cu scoarţa pământului şi apoi, împreună cu el, să se învârtă milioane şi milioane de ani?… Ca să se răcească şi să se învârtă nu era deloc nevoie să-l scoată pe om din nefiinţă, cu mintea lui atotcuprinzătoare, aproape dumnezeiască, şi apoi, ca în batjocură, să-l prefacă în lut…(…) A te crede nemuritor pentru ca vei intra în procesul de transformare a materiei e tot atat de absurd ca şi când ai prezice un viitor strălucit cutiei de vioara , după ce vioara cea scumpă s-a facut ţăndări şi nu mai e bună de nimic. ”

De la oamenii pe care îi văd pe stradă până la literatură, teatru şi tot ce înseamnă filozofie , cel mai adesea se remarcă doar fatalismul sau vreo stare de autocompătimire pentru starea umanităţii, o poziţie între tragic şi ridicol în care omul este văzut.

Bibla este singura carte care are speranţa ca temă, care nu doar că pretinde că o oferă, dar a cărei validitate este mărturisită. Dacă mâine aş vedea o carte care să pretindă acelaşi lucru, fără ezitare, aş spune ca autorul ei este un nebun!

Dorul de etern e înlocuit cu eşecul omului de a găsi dragostea acolo unde ea nu există, iar puşi în faţă cu miracolul, superstiţioşii (sau fataliştii) îl numesc : „soartă, noroc, şi un dumnezeu idolatrizat”, ateismul îl numeşte „coincidenţă”, iar umanismul: „viitorul supraom care va înţelege şi aceasta”.

Vorbind despre sinucigaşi, eu cred ca aceşti oameni înţeleg cel mai bine că sforile care îl trag pe om în sus – ca să rămână în picioare-nu se găsesc pe pământ. (”Cel care nu a cunoscut dezamăgirea, nu înţelege vulgaritatea luminii din tablourile lui Van Gogh”). Ei înţeleg cel mai bine de ce speranţa este atât de necesară în viaţă.

Mi-e sila de felul în care a fost pervertit înţelesul acestui cuvânt şi de modul distorsionat în care îl percepem. Să ai speranţa pusă într-un lucru, un eveniment, o stare viitoare a lucrurilor sau în vreun om, nu face decât să-ţi secătuiască sufletul, să ţi-l îmbătrânească.

Dă-mi voie să-ţi spun că  dacă speranţa ta-oricât de nobilă ar părea şi oricâtă poezie ar fi în izbucnirea flăcării ei – dacă speri că dragostea ta e îndeajuns, că sacrificiul tău e suficient, că munca ta obositoare şi, în fond, bună, este tot ce casa ta are nevoie, şi dacă trăieşti cu gândul că omul de lângă tine este totul, eşti cel mai nenorocit dintre oameni !

La poza de mai sus, sub tăbliţa” speranţă”, eu, pe lângă tăbliţa “rai”, aş fi pus şi “iad”- pentru că, în cele din urmă, speranţa prost pusă te face sa crezi că şi iadul îţi oferă ceva.

Ceea ce eu înţeleg prin speranţă este promisiunea şi credincioşia lui Dumnezeu că ne va scoate din lumea aceasta, că ne va izbăvi de păcat şi de stricăciunea trupului nostru, supus morţii.

 

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button
Close
Close