Articole

48 de ore in iad

Patruzeci și opt de ore in iad

Unul dintre cele mai interesante cazuri de readucere la viață pe care l-am auzit vreodată a fost cazul lui George Lennox, un hoț notoriu de cai din Jefferson Country. Se afla a doua oară în închisoare. Prima oară a fost trimis la închisoare pentru o fapta similară – furt de cai.

În iarna anului 1887 și 1888 a lucrat într-o mină de cărbuni. Locul în care lucra i s-a părut foarte periculos. A raportat acest lucru ofițerului responsabil, care a examinat locul și, considerând că totul este în ordine, l-a trimis pe Lennox înapoi la lucru, dar nu mai mult de o oră, pentru că acoperișul s-a surpat și l-a îngropat cu totul. A rămas acolo timp de două ore.

via christianity.com

Pentru că la ora mesei nu a apărut, au început să-l caute, găsindu-l sub mormanul de pământ. A fost scos la suprafață, iar după ce medicul închisorii l-a consultat, a fost declarat mort. A fost dus la spital unde l-au spălat, l-au îmbrăcat și l-au pregătit pentru înmormântare. A sosit preotul care a ținut slujba de înmormântare. Un grup de deținuți au fost puși de lucrătorul spitalului să ridice corpul neînsuflețit și să-l așeze în sicriu. Aceștia s-au supus, unul l-a ridicat de la cap, celălalt de la picioare, dar când au ajuns în mijlocul camerei, cel care era la capul celui mort s-a împiedicat în ceva, și-a pierdut echilibrul și a scăpat cadavrul din mâini. Capul mortului s-a lovit de podea și, spre stupoarea și mirarea celor prezenți, s-a auzit un geamăt adânc. Curând, ochii mortului s-au deschis și apoi și-au făcut prezența și alte semne ale vieții.

A fost chemat de îndată medicul. Până când a venit acesta, cam peste treizeci de minute, omul a cerut apă și, când medicul a sosit, l-a găsit bând. Au pus deoparte sicriul și toate cele necesare pentru înmormântare. L-au mai examinat o dată și au găsit că avea un picior rupt în două locuri și era rănit. A rămas în spital timp de șase luni, după care s-a întors la lucru.

În continuare veți putea citi mărturisirea personală a lui Lennox: “Am avut toată dimineața presimțirea că ceva teribil avea să se întâmple. Și pentru că eram neliniștit, l-am rugat pe șeful meu, dl. Grason, să vină și să examineze locul de unde scoteam cărbuni. A venit și, după o examinare atentă, mi-a ordonat să mă întorc la lucru, spunând că nu e niciun pericol și că ‘încep să mă țicnesc’. Am continuat să lucrez cam vreo oră când, dintr-odată, totul s-a întunecat. Apoi se părea că o ușă mare de fier s-a deschs și am trecut prin ea. M-am gândit atunci că am murit și mă aflu în altă lume. Nu am putut vedea pe nimeni și nu am putut auzi niciun sunet. Pentru motive pe care nu le cunosc, m-am îndepărtat de ușă, am mers un timp și am ajuns la un râu foarte mare. N-a fost nici întuneric, nici lumină. A fost doar atâta lumină cât într-o noapte înstelată. Nu eram demult pe mal când am auzit pe cineva vâslind. Curând, persoana se afla în fața mea.

Am rămas fără cuvinte. S-a uitat la mine pentru o clipă și apoi mi-a spus că a venit după mine. Mi-a spus să urc în barcă și am traversat râul. Nu ne-am spus niciun cuvânt. Doream să-l întreb cine este, dar parcă limba îmi era lipită de cerul gurii. N-am putut spune niciun cuvânt. În sfârșit, am ajuns pe malul celălalt. Am coborât din barcă, iar bărbatul cu barca a dispărut.

Lăsat singur, n-am știut ce să fac. În fața mea am văzut două drumuri ce treceau printr-o vale întunecată. Unul dintre drumuri era larg și ușor de mers pe el. Celălalt era îngust și ducea în altă parte. Am pornit-o din instinct pe drumul bătătorit. Se părea că, pe măsură ce merg, se întuneca tot mai mult. Din când în când răzbătea totuși o lumină din depărtare și în acest fel aveam lumină pe cale.

Deodată am întâlnit o ființă pe care mi-e greu să o descriu. Pot să vă fac doar o vagă descriere a modului cum arăta acea apariție înfricoșătoare. Semăna a om, dar era mai voluminos decât orice om am văzut vreodată. Avea cel puțin trei metri înălțime. La spate avea aripi mari. Era negru precum cărbunele pe care eu îl extrăgeam și era complet nud. Avea în mână o suliță al cărei mâner era de cel puțin trei metri și jumătate. Ochii lui erau ca niște bulgări de foc. Dinții săi, albi ca perlele, păreau lungi de doi centimetri și jumătate. Nasul său, dacă putem să-l numim așa, era foarte mare, lat și turtit. Părul său era foarte aspru și lung. Îi atârna greu pe umerii masivi. Vocea lui semăna mai degrabă cu vocea unui leu.

L-am văzut la un moment dat când lumina din depărtare mi-a luat calea. Tremuram ca frunza plopului. Își ridică sulița, ca și cum ar fi vrut să mă străpungă. Cu vocea aceea, pe care parcă o aud și acum, mi-a poruncit să-l urmez; mi-a spus că a fost trimis să mă călăuzească pe drumul meu. L-am urmat. Ce altceva puteam să fac? La un moment dat în fața noastră a apărut un munte mare. Partea din partea noastră părea perpendicular, ca și când o parte ar fi fost tăiată sau îndepărtată. Pe acest perete perpendicular am putut vedea clar cuvintele: ‘ACESTA ESTE IADUL’. Călăuza mea s-a apropiat de acest perete și a bătut de trei ori, puternic, cu mânerul suliței. O ușă masivă s-a deschis și am intrat. Am fost condus înăuntru prin ceea ce părea un culoar în acest munte.

Un timp, ne-am continuat drumul în întuneric. Puteam auzi pașii grei ai călăuzei mele și astfel puteam să-l urmez. Tot timpul auzeam gemete adânci, ca și când cineva era pe moarte. Mai târziu, am auzit mai multe gemete și am putut auzi clar cum unii strigau ‘Apă, apă, apă!’ Ajungând la cealaltă intrare și trecând prin ea,am putut auzi ceea ce păreau a fi milioane de voci în depărtare și toți strigau după apă. Deodată, la bătăia calauzei mele, s-a deschis o altă ușă și ne-am trezit afară în fața noastră se afla o câmpie largă.

Aici, călăuza mea m-a părăsit, ca să ducă și alte suflete pierdute la aceeași destinație. Am rămas un timp aici, apoi a venit la mine o ființă asemănătoare celeilalte. Dar în loc de suliță avea o sabie mare. A venit să-mi vorbească despre osânda mea viitoare. Mi-a vorbit cu o voce care mi-a inspirat oroare: ‘Te afli in iad’, mi-a spus el. ‘Pentru tine nu mai există nicio speranță. Când ai trecut prin munte, în drumul tău până aici, ai auzit gemetele și țipetele celor pierduți, cum strigau după apă ca să-și răcorească limbile uscate. De-a lungul culoarului este o ușă care se deschide spre iazul de foc. Aceasta va fi în curând osânda ta. Înainte de a fi condus în acel loc de chin, de unde nu vei mai putea ieși – nu există speranță pentru cei care intră acolo – ți se permite să stai pe această câmpie, unde le este permis tuturor să stea și să-și dea seama ce ar fi putut avea în loc de suferințele pe care trebuie să le îndure.’

Cu aceasta am fost lăsat singur. Probabli din cauza spaimei, am rămas consternate. M-a cuprins slăbiciunea. Puterile m-au părăsit. Picioarele refuzau să-mi mai susțină corpul. Învins, am căzut ca o grămadă inertă. Am fost cuprins de toropeală. Pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, mi se părea că visez. Departe, deasupra mea, în depărtare, am văzut cetatea minunată despre care citim în Biblie. Ce minunați erau pereții ei de iaspis! Am mai văzut în depărtare câmpii acoperite cu flori minunate. Am văzut râul vieții și marea de sticlă. O mulțime de îngeri treceau prin porțile cetății, cântând cântece atât de minunate.

Printre ei am văzut-o pe mama mea dragă, care a murit acum câțiva ani, pentru că i-am zdrobit inima cu răutatea mea. S-a uitat la mine și mi se părea că mă cheamă la ea, dar eu nu mă puteam mișca. O greutate mare parcă mă împiedica să mă mișc. Atunci o briză blândă a adus spre mine mirosul acelor flori minunate și am putut auzi mai clar ca niciodată o melodie dulce, cântată de îngeri, și am spus: ‘O, dacă aș putea să fiu unul dintre ei!’

Și cum sorbeam din această cupă a fericirii, aceasta mi-a fost deodată îndepărtată de la buze. Am fost trezit din toropeală. Am fost trezit din visarea mea de o altă ființă din acel loc întunecat, care mi-a spus că a sosit timpul să intru în viața care mă așteaptă. Mi-a poruncit să-l urmez. Am intrat din nou în pasajul acela întunecat, însoțit de acea călăuză. Am ajuns la o altă ușă, apoi la alta și deodată am zărit iazul de foc. Chiar în fața mea, cât puteam vedea cu ochii, am văzut acel iaz, literalmente de foc și pucioasă. Unde uriașe de foc, valuri fierbinți de foc se loveau unul de altul și săreau în aer ca valurile mării, într-o furtună puternică. Pe coama valurilor am putut vedea ființe omenești, care, după o clipă, erau duse la fundul acestui îngrozitor iaz de foc. Când se aflau pe coama valurilor, se auzeau cum Îl blestemau pe Dumnezeul cel drept, în mod îngrozitor, iar strigătele lor după apă îți sfâșiau inima. Toată această parte a iazului de foc răsuna iar și iar de bocetul acelor suflete pierdute.

Deodată mi-am întors ochii spre ușa spre care am intrat cu câteva clipe înainte și am citit aceste cuvinte: ‘ACEASTA ESTE OSÂNDA TA; VEȘNICIA NU ARE SFÂRȘIT!’ În scurt timp, am început să simt că pământul îmi fuge de sub picioare și m-am trezit alunecând în iazul de foc. M-a cuprins o sete de nedescris. Și cum am strigat după apă, ochii mei s-au deschis în spitalul închisorii.

Până acum n-am spus nimănui această experiență a mea, pentru că-mi era teamă că cei din închisoare mă vor crede nebun și mă vor băga la ospiciu. Am trecut prin toate acestea și sunt mulțumitor nu doar pentru că trăiesc, dar și pentru faptul că știu că există un RAI și un IAD, un iad așa cum ni-l descrie Biblia. Un lucru e sigur: nu voi merge niciodată în acel loc.

De îndată ce mi-am deschis ochii în spital și mi-am dat seama că trăiesc, mi-am dat inima lui Dumnezeu și vreau să trăiesc și să mor creștin. Și asa cum cele văzute în iad nu pot fi niciodată șterse din memoria mea, tot așa nici lucrurile minunate pe care le-am văzut în rai. Peste câtva timp o voi revedea pe bătrâna mea mamă. Să pot sta pe malul acelui râu minunat, să hoinaresc cu acei îngeri pe dealuri și prin văi pline de flori mirositoare, să văd frumusețea pe care o ființă muritoare nici nu și-o poate imagina, să ascult cântările celor mântuiți – toate acestea vor fi mai mult decât o răsplată pentru o viață creștină trăită aici pe pământ, chiar dacă va trebui să las multe plăceri senzuale în care am trăit înainte de a merge la închisoare. Mi-am părăsit prietenii de crimă și doresc ca atunci când voi fi liber să am părtășie cu oameni buni.”

Cum pot oamenii să se îndoiască de existența literală a unui iad care arde? Avem Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, și multe alte experiențe ca aceasta, a domnului Lennox. Bărbați și femei: OPRIȚI-VĂ! Priviți lucrurile în față! Viața voastră este înregistrată. Dumnezeu vrea să vă salveze și să vă ierte, dacă recunoașteți că sunteți păcătoși. Singura cale de salvare este să fii curățit de păcat, primind sângele lui Isus Hristos ca jertfă pentru păcatele tale. Când primești iertarea de la Dumnezeu, El îți dă pace și odihnă în inimă. Poți fi liber – liber în această viață, dar cu atât mai mult liber să te bucuri de cer, în loc să suferi, nu doar patruzeci și opt de ore, ci o veșnicie, în iad.

„De ce să mergi în iad, nd poți merge în rai”

Tags
Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also
Close
Back to top button
Close
Close