Nu ştiam că în juru-mi sunt izvoare

Nu ştiam că în juru-mi sunt izvoare,
Nu ştiam de oaza din pustiu;
Aşteptam să vină corbi în zare,
Aşteptam sfârşitul meu târziu.
 
Mi-am plimbat privirea peste dune,
Şi am văzut pustiul gol şi sterp;
Am simţit fiorul morţii în mine,
Tot mai mult mă apăsa în piept.
 
Chinuit de arşiţa toridă,
Copleşit de al morţii evantai,
M-am trezit, la voce Ta cea blândă:
Tocmai Tu, o, tocmai Tu erai!
 
Nu am ştiut, Isuse, că din Tine
Curg izvoare limpezi de cristal;
Nu am ştiut că setea arsă în mine
Numai Tu ai stins-o cu al Tău dar!
 
Dacă vrei şi tu, amice dragă,
Focul inimii din piept să îl stingi,
El îţi vindecă fiinţa întreagă.
Vin’ la el, la pieptul Îi drag să plângi!