Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: „Tu ești Dumnezeu care mă vede!” Căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” (Geneza 16:13)
În fabuloasa eră a tehnologiei, cu acces tot mai facil la rețelele sociale, iată Omul stând în mijlocul cetății și aruncând priviri confuze prin mulțime. Nu, nu e invizibil. E în carne și oase, doar că cei din jur nu îl văd. Nu vor să îl remarce. Gloata gălăgioasă își vede bine-mersi de rutina zilnică, având o deosebită grijă de a nu se intersecta cu cel din stânga sau din dreapta. Dar Omul își dă silința să fie văzut: își înalță glasul, își întinde brațele spre oamenii care parcă înadins îl ocolesc. Bate pasul pe loc, creând un zgomot menit să atragă atenția trecătorilor. Dar, vai, nimeni nu își întorce capul! Însă adevăratul zgomot venea din străfundul inimii Omului, care striga după ajutor; o voce în pustiu…
Cred că fiecare dintre noi ne-am regăsit, la un moment dat, în papucii Omului din această ilustrație. Prin natura noastră umană, ne place să fim văzuți, remarcați, dar, cel mai mult, să îi pese cuiva de noi. De fapt, inima noastră tânjește după acceptare și siguranță. Și aceste lucruri le căutăm întâi în cămin, apoi în mulțime. Nimic nu doare mai tare decât a te simți invizibil în mulțime. Abuzul, abandonul ne transmit adesea ideea că suntem doar un număr în societate, că prezența sau absența noastră nu fac vreo diferență.
Câte strădanii nu facem pentru a fi acceptați de ceilalți? În dorința noastră de a ne găsi apartenența într-un loc social, ajungem să epuizăm toate resursele și energiile din noi, ca la urmă, epuizați, să constatăm că omul rămâne om. Da, omul vine și pleacă. Pentru unii suntem totul, iar pentru alții nici nu existăm. Unii ne văd din prima clipă, alții nu ne vor vedea nici după ce aducem lumii, pe tavă, toate înzestrările noastre. Noi luptăm pentru a ne câștiga premiul – atenția – când, de fapt, premiul este deja al nostru dinainte de a lupta.
E fascinant cum Dumnezeu Se descoperă unei roabe egiptene, Agar, în mijlocul suferinței acesteia. De atâtea ori am fost și noi în locul Agarei, fugăriți de propriile circumstanțe nefavorabile, de abuz, de neîncredere, de abandon, de trădări și răni. Ținteam spre pustiu, acea însingurare care usucă și ultimul strop de vlagă din inimă. Credem că fuga este o idee bună, dar, de fapt, fuga nu are o țintă precisă. Ce ironică este viața uneori: când ne simțim singuri în mulțime, alegem singurătatea invididuală crezând că ne vom vindeca. Dar vindecarea izvorăște din colectiv, când o mână atinge o alta, când o ureche știe să se aplece și să asculte o inimă însângerată cum se eliberează de poveri lăuntrice.
Dumnezeu ne-a tăiat calea și nouă, în moduri la care nu ne-am fi așteptat. dar însăși prezența Lui e specială. El-Roi ne privește și cunoaște cele mai ascunse unghere ale inimii noastre. Ce frumos e atunci când cineva doar te privește în ochi și îți citește starea inimii, dar care îți oferă și umărul pe care să plângi. Imaginea lui El-Roi nu trebuie să ne îngrozească. Din contră, e o încurajare să știm că Dumnezeu ne vede și chiar Îi pasă de noi. Emanuel nu ne-a părăsit. E lângă noi și ne simte durerea, dezamăgirea, luptele. Nu doar ne privește, dar ne vine și în ajutor si restabilește direcția corectă pentru inima noastră. Nu ești singur. El-Roi te vede și te vrea restaurat.
E interesant cum Agar I-a pus un nume lui Dumnezeu; acest nume e rezultatul experiențelor sale cu divinitatea, o realitate care i-a transformat viața. Vocea lui Dumnezeu îi întărește inima și o aduce înapoi în același loc. Dar Agar nu mai e aceeași. Chiar dacă circumstanțele nu s-au schimbat, inima ei a fost transformată. În urma experiențelor tale cu Dumnezeu, tu ce nume I-ai pune?
Ioana Heredea
