Andrei avea 7 ani, fiind un copil diagnosticat cu sindromul Down. Colegii lui erau pe-a doua, pe când el nici măcar să scrie nu știa. Cu ochii pierduți în colile de hârtie, desena copaci și păsări ce semănau cu rachetele rusești.
Profesoara de la școala duminicală le-a adus la fiecare, în preajma Paștelui, un ou colorat de plastic ce se desfăcea în jumătate. Le spusese să pună în el simbolul unei vieți transformate.
Afară, aproape neștiută, venise primăvara. S-au gândit copiii, s-a gândit și Andrei, și au venit fiecare cu oul la biserică în ziua de Paște. Unii au pus în el semințe, alții flori. Unul a găsit un fluture, iar cei mai mulți au pus frunze mici.
Când l-au deschis, oul lui Andrei era gol. Acesta le spuse, bâlbâindu-se: “Oul e gol pentru că mormântul e gol. De aceea avem viață nouă.” Liniștea se așternuse peste toți, și toți au înțeles.
Andrei a mai trăit o vreme…
Mai apoi, l-au așezat într-un sicriu pe care părinții au pus o fotografie cu Andrei îmbrăcat într-un costum, în care, clar, nu se simțea comod. Mulți veniseră cu flori, însă colegii lui de la școala duminicală au venit și i-au pus oul gol alături.
• Oul era gol pentru că mormântul Lui e gol, și va veni vremea când și mormintele noastre vor fi goale pentru că avem viață nouă.
• Sunt lucruri pe care le înțelegi și dacă ai sindromul Down.
Totuși, rămân uimit de atâta înțepenire a gândirii minților înnobilate, unele cu titluri academice.
Nedelcovici David
