Aurel Cercelaru: Acul din zâmbet
Se lasă seara-ncet pe creștet,
Sub o cupolă de măslini,
Adie zumzet de albine
Ce caută parfum de pini.
Și sub adaosul albastru,
Clădit de-amurgul frăgezit,
Zâmbesc albinele rămase,
S-adune polenul găsit.
Nu sunt nici valuri, nici stridente,
Nici năuciri pe umbra serii,
Ci doar mulțimea de sonate
Cântate de regina nopții.
Simt adierea parfumată,
Simt aerul ușor, frivol,
Dar simt cum muzica exaltă,
Zâmbind în piept, fior de dor.
Și-ntr-o suită siderală,
Sub un albastru clar de lună,
Zâmbește seara-ncet, pesemne,
Șoptindu-mi parcă:
– Noapte bună!
Zâmbesc și eu curios la dânsa,
Mă reculeg mai resemnat,
O înțepătură de albină
Resimt în brațul meu cel plat.
– Să-i scormonesc acuma acul?
– Sau să-i zâmbesc?
– Ce pot să fac?
Mai bine rabd, surâd mai vesel,
Ca somnul nu e un bun leac.
Pe calea vieții de credință
De-am adormit, zâmbind fugar,
Bine-ar mai fi ca ea, albina,
Să-și facă loc printre hotar.
Să mai trezească adunarea,
Să mai înțepe câte-un „leu”,
Să mai aducă deșteptarea,
Să nu mai ațipim mereu.
Zâmbind șoptit, pe perna vieții,
Un lung troian, asimțitor,
Ne va cânta apoi pieirea,
Trezindu-ne pe culmi de nor.
Dar nu în gloria eternă
Și nici în patria de sus,
Ci într-o beznă crasă, deasă,
Departe de Domnul ISUS.
Să nu zâmbim la fărădelege,
Nici la păcatul odios;
Să mulțumim albinii care
Ne-a deșteptat din somnul nost’.
Și acul, care va produce
Trezirea la o viață nouă,
Este porunca cea divină,
Menită ca să ne prevină.
Așa că bună e albina, acul
Și bună-i mierea în fistic,
Dar, pentru-așa dulceață dragă,
Să ne trezim din somnul șic!
