de Traian Suciu
Țărână sunt și-n mână am țărână;
Doar ce-a suflat în mine, cu voia, Creatorul.
Cerescul duh de viață, în piept și în plămână,
Îmi dă impulsul, rațiunea și fiorul.
Sunt fir de praf de galaxie din infinitul univers,
În înțelepciunea Lui, un amalgan de Dumnezeu și glie;
Binecuvântat cu vorbă, cânt și vers,
Împodobit pe obraz cu lacrimă și bucurie.
Sunt un fuior de abur ce se înalță în văzduh,
Luat și dus de vânt pe alte tainice emisfere;
Un gând divin însuflețit de dor și duh,
Mișcat între hotare de loc și clipe efemere.
Sunt un belmol pe portativul muzicii ancestrale
Ce s-a prelins încet, din infinitul de acorduri,
Printre vibrații obștești, la adresa măreției Sale,
Din vatra de așezări din aer, din lunci și din păduri.
Sunt doar palpitația unui mușchi ce-mpinge sânge
Pe mii și mii de kilometri de artere;
Sunt suma atomilor ce epiderma în pungă strânge,
Cum Domnul în mâna Lui cuprinde stele.
Așa m-a plăsmuit pe mine Cel sătul de zile:
Să fiu în El cu chip și asemănare,
Să am ilustrate edenice între a mărturiei file,
Și pentru flămânzi de cer să fiu mâncare.
Nimic mai mult, nimica mai puțin.
Să nu cad pradă îngâmfării, nici stării pesimiste;
Să știu că sunt ce sunt prin harul Său divin,
Că El a vrut ca ființa mea în lume să existe!
