Orice gând rău, dar ascuns bine, roade ca un vierme! Știi că este acolo, îl simți, deși nu îl poți vedea. Ai vrea să scapi de el, dar nu îl poți ucide decât mărturisindu-l, dar nu oricum și oricui. Atunci ferestrele sufletului se deschid larg, iar în adâncul lui pătrunde soarele binefăcător și bucuria eliberării ca dintr-un jug de fier.
Oare cum este când ai de-a face cu o hoardă de astfel de viermi?! Cum poți scăpa de ei, este oare suficient doar să vorbesc cuiva despre ei și dispar… sau poate trebuie să fie chiriașii nedoriți ai sufletului și ai conștiinței celui care, pentru că este doar om, i-a acumulat?
Împăratul David avea să spună în Psalmul 32: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate„, iar în cartea Proverbe citim un lucru neașteptat de ciudat, dar atât de adevărat: „… un duh mâhnit usucă oasele„.
Dacă am înțelege că fericirea va rămâne pentru veșnicie o himeră, din lumea ideilor lui Platon, pentru cel cu sufletul și duhul încărcat de păcat, poate că, măcar pentru viața aceasta, și tot am căuta să scăpăm de această lepră neagră a sufletului…
Vlad Breana
