Umbra – Aurel Cercelaru
N-are voce, e subtilă,
Uneori are picioare;
Ştie totul despre lume,
Despre spaţii, despre soare.
N-are braţe, are salbă
De îmbrăţişări duioase,
Ştie cât, de unde vine
Lumea cea misterioasă…
N-are straie, e modestă,
Are însă inimioară…
Duce greul fără milă,
Tace, îndură a mia oară.
N-are bârfe, n-are boarfe,
Are însă lac de-albastru…
Ştie bine să se-ascundă,
Şi să dea din bolţi un astru,
N-are vârstă,
N-are casă,
N-are paşaport,
Nici glie…
Ştie ce este dezastrul,
Durerea, chinul, o ştie,
…
Dar de unde toate astea?
De unde aşa cultură?
…
Golgota nu-i e străină,
Mântuirea, nicidecum,
Lumina cea albă, pură,
Îngerul de prin mormânt,
Le ştie, a fost acolo,
Este martor ABSOLUT,
A văzut tot ce se poate,
Pe pământul plin de lut…
Într-o zi, nu ştiu în care,
Va fi prieten sau vrăjmaş,
Te va da pe faţă, sigur,
Ştie tot ce ţi-a rămas…
Ea mai tace, mai adună,
Probe, factori şi decizii,
Caută şi tot găseşte,
Lume plină de invidii…
Dacă vrei să-ţi omori umbra,
N-o să reuşeşti, CREŞTINE,
Vezi pe unde iese cauza,
Efectul va fi „DE BINE”.