Avem senzația că timpul se scurge mult prea repede în raport cu activitățile nesfârșite pe care ni le bifăm zilnic. Suntem atât de obișnuiți cu alergarea de zi cu zi, cu traficul, cu graba la serviciu, cu agenda plină, încât uităm să ne oprim și să ne tragem răsuflarea. Uităm să mai privim în jur la copilul sărman de pe stradă, uitat de lume, la vârstnicii care fac eforturi mari pentru a se deplasa, la femeia ce stă țeapănă pe banca din parc, străduindu-se să-și înghită lacrimile amare ale tristeții, la mama care abia reușește să își împartă atenția și mâinile la copilul care plânge și la sacoșele de cumpărături.
Suntem atât de cufundați în treburi încât nu mai avem timp să descoperim frumusețea semenului nostru. Adesea, privirile noastre se rotesc în jur grabnic. Schițăm o analiză fugară și apoi ne întoarcem la viețile noastre supraîncărcate de treburi. La sfârșitul zilei, când tragem linia și ne facem socotelile, putem noi să recunoaștem că am atins cel puțin o inimă în nevoie? Zâmbim noi îndeajuns chiar și celor care nu merită sau despre care societatea afirmă că nu sunt vrednici să primească atenție? Din păcate, există mulți credincioși care consideră că a fi sfânt înseamnă a sta tot timpul îmbufnat și a avea o atitudine de pioșenie. Cel mai adesea, acest tip de pioșenie ajunge să sfârșească într-o inimă dură și rece, lipsită de compasiune.
Dar Cristos nu la asta ne-a chemat. El este dragostea desăvârșită și la El găsește acceptare și speranță orice suflet trudit de păcat și poveri. De câte ori nu ne așezăm în biserică lângă oameni pe care nu-i cunoaștem sau nu ne sunt apropiați, fără să le întindem o mână de salut sau să îi întrebăm de sănătate? Dar nu acea întrebare rece și seacă „Cum sunteți?”, ci o dorință sinceră a sufletului de a se interesa de starea aproapelui. Când ne deschidem sufletul față de aproapele nostru, și semenul va simți asta. Reacția unora va fi să se deschidă în fața noastră, iar alții vor decide să rămână la fel de reci. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să fim mai vulnerabili la nevoile altora.
Totuși, aici nu este vorba doar despre comunitatea de credincioși strânsă între niște ziduri. Este nevoie de noi acasă, la locul de muncă, în stația de autobuz, la ieșirea din magazin, în mijlocul de transport, pe trotuar, la intrarea în bloc. Adică oriunde vor ajunge pașii noștri. În jurul nostru sunt atâtea inimi care strigă de durere. În spatele unui zâmbet se pot ascunde cicatrici și răni sângerânde. Auzim noi aceste strigăte de ajutor? Avem tăria să ne apropiem de acești oameni și să le pansăm rănile?
De multe ori ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă o binecuvântare pentru oamenii din jur. Ajungem să credem că a fi o binecuvântare înseamnă lipsa conflictelor sau a durerilor. Totuși, Dumnezeu îngăduie adesea circumstanțe dificile sau persoane care par să nu merite niciun strop de compasiune, dragoste, bunătate. Prima noastră reacție este să îi evităm. Asta până avem curajul să ne apropiem de ei și să descoperim câte răni au în suflet, câtă nevoie au de încurajare, chiar dacă, în suferința lor, au ajuns să ne rănească și pe noi.
Ai curajul să te apropii de acești oameni dezagreabili, respinși de toți. Dincolo de răceală și răutate se aud strigăte de ajutor. Oare noi le auzim? Ne mai facem timp să atingem inimi prin gesturi mărunte de bunătate? Mai avem putere și curaj să întindem o mână? Să simțim cu aproapele nostru? Dumnezeu ne cheamă să răspândim mireasma Lui, care este dătătoare de viață. Așa vom descoperi că, binecuvântându-i pe alții, ne lăsăm și noi binecuvântați de Dumnezeu.
Ioana Heredea
